Să ne amintim că Hristos este în sărmanul sau necăjitul acela care suferă. Şi că acela e un prilej de a folosi bine averea, banii noştri, şi de a ne desprinde inima de ei. Pentru că dacă ne pare rău e pentru că ne-am obişnuit să ne punem nădejdea în bunurile materiale pe care le acumulăm, aşteptând din partea lor o uşurare a vieţii, în loc să ne încredinţăm lui Dumnezeu.

Dar dând, facem şi un act de dreptate, pentru că nimic din ce avem nu ne aparţine, toate sunt darurile lui Dumnezeu pentru toţi, şi cu siguranţă El îl iubeşte pe cel sărman ca şi pe mine, şi nu e drept ca acela să sufere iar eu s-o duc bine.

Şi gândind aşa ne dăm seama că niciodată n-am ajuns să-l iubim pe celălalt cum ne iubim pe noi înşine, şi constatând asta, să ne pară rău şi să ne smerim, măcar, constatând că nu suntem buni.

Sfatul duhovnicului îl găsesc bun, fără îndoială. Dă după măsura iubirii la care ai ajuns, nu mai mult, ca să nu-ţi pară rău. Pe măsură ce vei da, puţin câte puţin, vei spori.