Am văzut parte din discuţiile acelea, şi mi s-a părut că te situezi undeva la mijloc, acordând un credit parţial ştiinţelor mai mult sau mai puţin exacte. Aici, însă, fiind vorba de o ştiinţă umanistă, factorul subiectiv are o pondere mai mare, şi atunci e mai uşor de pus sub semnul întrebării.

Nu i-am luat apărarea lui Cezar ca persoană, ci principiului competenţei, pe care l-am pomenit. Oricine e liber să conteste competenţa oricui, în orice domeniu. Dar nu e bine. Ce ne vom face când vom ajunge să contestăm totul? De la cine vom mai învăţa?
Nu, n-am zis să credem orbeşte, ci doar să ascultăm cu atenţie ce spune un cunoscător.

Nu e tocmai exact. Provin dintr-o familie neoprotestantă, dar credinţa lor am împărtăşit-o doar în copilărie. A urmat o adolescenţă atee, iar la tinereţe, deşteptându-mă odată cu naţiunea, am cunoscut Ortodoxia. Din păcate, însă, încă din vremea aceea se conturau două ortodoxii: una avându-i ca reprezentanţi de vârf pe părintele Stăniloae şi părintele Galeriu, alta cu părintele Cleopa. Cred că ştii cam prin ce sunt deosebite. Eu am fost cucerit de prima; tu, evident, de cea din urmă. De aceea cred că felul meu de a crede e influenţat de mentorii mei (care, la rândul lor, pot fi acuzaţi de influenţe protestante). Cu privire la aspectul ăsta, ar trebui un topic separat; poate voi avea vreodată timp să-l iniţiez.
N-am vrut să fie aşa, îţi cer iertare. Am încercat o analiză, stângace, ce-i drept, a felului în care mi se pare că te raportezi la credinţă; ţi s-a părut superior probabil din cauză că am încercat să-ţi atrag atenţia asupra unor greşeli pe care mi se pare că le faci. Asta nu înseamnă că eu nu fac şi mai multe.