[Demetrius]

În prealabil postat de cezar_ioan

Bine, bine, asta e evident, ai reamintit programul de capatai, lectia/mesajul 001.
Intrebam altceva: concret, cum anume pastram. Ce facem pentru a pastra?
Cineva recomanda sa facem rabdare. Zicea si Parintele Cleopa si toti sfintii au zis si au aratat cat de pretioasa e rabdarea. Insa si asta ar merita putin zoom: mai concret, cum facem rabdare? Chiar ne pricepem fara a strange din dinti?
Dincolo insa de etichete globale, de indemnuri cu anvergura strategica, dincolo de recomandarea de principiu (de care multi sunt satui pana peste cap, intrucat toate recomandarile astea au un aer demagogic), ce poate face omul, concret, mai la firul ierbii, mai la detaliu, pentru a pastra bucuria in inima?
Si oare ne pricepem sa pastram bucuria chiar in inima?
Sunteti sigur, Demetrius, ca stapanim mestesugul relatiei (de bucurie) cu insasi inima?

Si oare, indemnul adresat omului, de a pastra bucuria in inima, nu sugereaza ca omul chiar poate face aceasta?
Sta in puterea noastra de a pune mana pe bucurie (comoara mult dorita) si de a o pastra mereu in hambarele inimii (le cunoastem, oare, avem noi priza la inima)?

Him...
Ma tem ca ne innecam in cuvinte pompoase si uitam cat de putine suntem in stare sa facem, dintre cele pe care le ravnim.
Mai degraba as aminti de "nepricepindu-ne noi de nici un raspuns...".

Suferinta nu e lucru de saga. Ma uit in mine si in jurul meu si am impresia uneori ca totul nu mai e decat suferinta, punctata ici-colo de accese de uitare si distractii bizare, poate cu rol de leac babesc in variante postmoderniste.

Nu cred ca facem altceva, adeseori, decat sa negam sau sa deformam prin interpretativitate subiectiva sensul si rostul suferintei.
Mestesugul bucuriei trece prin intalnirea cu suferinta, prin acceptarea ei, prin identificarea sensului ei, prin dialogul personal (unic pentru fiecare in parte si nu tras la xerox prin formule standardizate) cu suferinta, cu sine, cu Dumnezeu.

Hristos vorbeste mereu cu Tatal pe tema suferintei Sale. Hristos sufera in cadrul unui program bine stabilit: cel al mantuirii omului, al salvarii din moartea vesnica.

Oare relatia noastra cu suferinta e asezata pe aceleasi coordonate?
Ce mai insemana azi pentru noi suferinta, daca nu un lucru nesuferit de care cauti sa scapi, mai degraba decat sa intelegi? Mai face cineva din suferinta rampa de lansare intentionata, voluntar si constient, catre Cer?

Mai degraba vad programe cu mii de fetze care urmaresc un singur scop: cel hedonist, al lepadarii de suferinta.

De aceea, cand vad vorbindu-se de bucurie, cand ma surprind pe mine insumi vorbind despre bucurie, ma trezesc intrebindu-ma: bucurie izvorata din mestesugul suferintei? Sau bucurie smintita care a sarit gardul suferintei, precum capra si acum il face pe om sa creada, in vreme ce isi pune tichia de crestin, ca a primit bucuria direct de la Hristos...

Ma indoiesc serios ca avem vreun program coerent si bine condus de intalnire voluntara, in cunostinta de cauza, lucid, cu suferinta.
Astazi oamenii (exceptind pe lucratorii veritabili ai pocaintei) intampina suferinta de pe pozitii eminamente medicaliste. Duhul occidental al confortului si bunastarii a intors cu totul pe om, chiar si in biserica, de la buna intelegere a suferintei mantuitoare. Principiul hedonist domina lumea. Asa cred, sa fiu iertat de par poate prea sumbru si pesimist.

Da, te-ai inecat in cuvinte pompoase si ai scris un capitol intreg despre ce simti tu ca fiind(poate) a ta traire sincera.
Ca sa ai rezultate contrare fata de ce ai scris va trebui sa faci exact invers decat ai scris, lucru pe care nici nu-l poti concepe fiindca nici macar nu l-ai gandit ca apoi sa-l scrii, nemaivorbind ca ar urma sa-l si faci,; de ce? Pentru ca e greu.
De la aceasta incercare lipseste doar vointa omului, vointa care se manifesta prin fapta lui(transpusa in gand, vorba si actiune) si care e sustinuta mereu de Duhul Sfant, Acesta nelipsind vreodata.

Tu ai scris cu lux de amanunte cum simti. Pentru inceput incearca sa gandesti cum ar fi invers si vei intelege ca e parca impotriva firii, dar gandeste(cu rugaciune) acum, deseara, maine, poimaine, si asa, dupa vreo doua saptamani vei incepe sa observi ca si vorbesti despre asta prin Duhul Sfant; pasul urmator ti-l va arata Iisus Hristos.

În prealabil postat de Mena59;

Domnul stie ca nu putem suferi durerile (trupesti sau sufletesti). Iar de bucurie nici nu poate fi vorba. Chiar daca cineva dintre noi spune asta, ma indoiesc de adevarul spuselor... Imi cer scuze, mi-ar fi greu sa cred...

Daca stia, sigur nu venea. Si totusi va mai veni.

[quote=Mena59;]Totusi, Domnul stiind ca ne este greu sa suportam aceste suferinte, ne-a ingaduit, ne-a ajutat sa descoperim moduri de alinare: medici, medicamente, duhovnici si psihologi... Avem atat de multe la-ndemana pentru alinare! [quote]Adica vrei sa spui ca n-are rost sa mai vina?
Vad totusi ca l-ai amintit si pe duhovnic; nu e de acelasi soi.

În prealabil postat de Mena59;

Doar un lucru este obligatoriu si acesta este posibil: sa nu cartim, sa nu ne revoltam, sa nu ne pierdem nadejdea. Daca plangem de durere, daca sufletul ne sangereaza sau daca tristetea ne umbreste stralucirea ochilor nu facem un pacat... dar sa nu ne pierdem nadejdea, sa nu hulim, sa nu ne izolam de Biserica... Astea sunt posibile. dar numai cu ajutorul lui Dumnezeu.

Incepi sa te contrazici? Doctorul, psihologul, medicamentele nu se dau la Biserica.