Citat:
În prealabil postat de antoniap
Atunci cand persoana care ne-a gresit ne apare in fata si noi suntem capabili sa-i admiram calitatile, iar prezenta ei nu ne mai streseaza, da, eu cred ca atunci am uitat ce a facut rau. Adica atunci iertarea si uitarea si-au dat mana.
|
Oh, daca este asa, inseamna ca am ajuns sa uit.
Exista totusi ceva ce ma nelinisteste, cand se ating anumite subiecte delicate (care pe mine m-au marcat) simt o anumita vibratie neplacuta in mine. De cele mai multe ori evit sa continui discutia. Imi spun ca am iertat si am uitat. Dar cred ca n-am uitat, in ciuda faptului ca ii admir calitatile, ca prezenta ei nu ma mai streseaza, ca avem o relatie bazata pe incredere si ajutor reciproc. Aici un psihoterapeut mi-ar spune ca sunt probleme din trecut nerezolvate. Si as fi nevoita sa-i dau dreptate. Este adevarat, in timp si-au mai pierdut din intensitate, de aceea spuneam ca ma rog la Domnul sa-mi dea ani sa pot uita.
Pe de alta parte, dincolo de toate aceste sentimente, fiind persoana care mi-a pus cel mai mult la incercare rabdarea, cred ca si datorita ei m-am apropiat mai mult de Dumnezeu. As fi putut sa o scot din viata mea, dar n-am facut-o. Imi spuneam ca trebuie sa am rabdare, sa fiu eu insami indiferent de comportamentul ei, sa-mi pastrez verticalitatea. Simteam ca Dumnezeu ma incearca prin aceasta persoana. Daca am trecut testul, nu pot sa spun, numai Dumnezeu stie. Cert e ca in ultimul timp si-a schimbat mult atitudinea, ba mai mult, tine sa scoata in evidenta cat de mult ma apreciaza. De fiecare data ii spun ca exagereaza, de fapt asta si simt.
Nu e vorba de sotul meu, daca la asta va ganditi. Dar e o persoana suficient de apropiata mie si cu care interactionez destul de mult.
Grea treaba asta cu iertarea si uitarea. Dar nu imposibil.