Un cuvant de folos pentru cei interesati !
Unul din cele mai cunoscute sfaturi ale Sfinților Părinți din deșert este „Stai în chilia ta și aceasta te va învăța pe tine toate”. Acest cuvânt preamărește virtutea stabilității. Mutarea dintr-un loc în altul nu rezolvă niciodată problema – doar amână inevitabilul. Undeva, cândva, trebuie să ne confruntăm cu lupta noastră interioară și să biruim cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Bineînțeles, nu toți sunt pe deplin biruitori în aceste lupte din viață. Însă, deoarece vindecarea noastră este completă dincolo de viața aceasta, ea este lăsată în voia misterului harului.
Nu este nimic laic în ceea ce privește deșertul, arena luptelor noastre spirituale. Monahii de atunci care zburau spre deșert pentru a se ruga nu se gândeau că fac asta pentru a evita problemele și a căuta singurătatea. Sfântul Atanasie a scris în secolul IV „Viața Sfântului Antonie”, unul dintre primii mari părinți eremiți. Acea carte a devenit „best-seller”, chiar înainte de a apărea presa și editurile. A fost citită de mulți oameni și a îndemnat sute de mii de femei și bărbați să intre în viața monahală. Creștinii moderni sunt copleșiți atunci când aud de numărul mare de călugări existenți în secolul V. Este greu de crezut că în deșert puteau trăi atât de mulți.
Dar acea carte despre viața Sfântului Antonie nu era deloc o carte romanțioasă. Viața de rugăciune a Sf. Antonie a fost în același timp o viață de luptă contra demonilor. Ei l-au chinuit și l-au bătut. Astfel, această scriere ar fi trebuit să fi determinat generații întregi să nu se apropie de deșert.
În cap. 6 al Epistolei către Efeseni, Sfântul Pavel scria:
11. Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului.
12. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh.
Observația Sfântului Pavel conform căreia lupta se duce contra inamicului spiritual al răutății care se află în văzduh (literal, „ceruri”) în mod clar nu a desconsiderat cetele de eremiți care au invadat deșerturile din Africa și Orientul Mijlociu sau insulele și peșterile din Galia și Insulele Britanice. Un motiv ar fi acela că „ceruri” nu se referă la un univers cu două (sau mai multe) dimensiuni ci este o descriere a naturii acestei lupte. Aceste „locuri cerești” sunt cât vrei teritoriul inimii umane. Sfântul Macarie, un locuitor al deșertului scria:
Inima însăși este un mic vas, totuși în ea se găsesc dragoni și de asemenea lei. Există bestii veninoase și toate lucrurile răutății. Însă acolo se află de asemenea Dumnezeu, îngerii, viața și împărăția, lumina și apostolii, cetățile cerești și toate comorile harului – toate se afla acolo înăuntru, în inimă.
Locurile cerești nu se caută contemplând o a doua dimensiune a universului, ci se găsesc în hotarele teribile (în sensul clasic al cuvântului) ale inimii umane. Aceasta era marea promisiune a deșertului: că în singurătate și în liniște, prin intermediul rugăciunii și al postului, omul poate intra în adâncul inimii sale și acolo să ducă războiul care ne este dat tuturor să-l ducem. Puțini au devenit mari sfinți. Alții însă doar au înnebunit. Creștinătatea ortodoxă a primit un fel de ghid (manual) asupra războiului din acea parte a inimii în scrieri precum „Viețile Sfinților Părinți”, „Filocalia”, „Jugul urcușului duhovnicesc” și alte opere similare. Ele au rămas baza vieții spirituale de atunci și până în zilele noastre.
Lupta din deșert nu ignoră relațiile cu ceilalți oameni. Dar recunoaște faptul că neplăcerile din aceste relații nu au cauza în ceilalți oameni, ci în propria mea inimă. Iisus Hristos nu a suferit neplăceri în relațiile Lui cu umanitatea. El era împăcat cu toți. Noi nu putem face mai mult decât a fi precum Hristos, care El însuși a început lupta în deșert, biruind pe vrăjmașul acolo.
Gândirea ortodoxă de după aceea a lărgit semnificația termenului de „deșert” și a recunoscut faptul că ea include orice teritoriu. Nu există loc unde mergem pentru care lupta să fie definită altfel. Fie în oraș, fie în fabrică, fie la școală sau la birou, câmpul de luptă al războiului nostru spiritual rămâne inima noastră. Singurătatea este doar un instrument în a învăța a recunoaște aceasta și a ne concentra atenția acolo unde trebuie.
În mod evident, majoritatea dintre noi nu părăsim relația cu ceialți oameni în drumul nostru spre mântuire. Însă ar trebui să tragem concluzii corecte de la oamenii care au intrat prima oară în deșert și care ne-au lăsat mărturia luptei lor. Nu muncim într-un loc secularizat, sub ochiul vigilent al perfecțiunii unei dimensiuni de ordinul doi a lumii. Muncim pe pământul pe care se duce bătălia între îngeresc și demonic: inima fiecăruia dintre noi. Iar dacă inimile noastre se află acolo unde este această arenă, atunci ar trebui să recunoaștem faptul că în această arenă vom găsi marele „nor al mărturisitorilor” (Evrei 12:1).
Marea pleiadă de sfinți care, așa cum spune Sf. Pavel în Epistola către Evrei, și-au încheiat cu bine lupta lor și ne înconjoară asemenea unor spectatori din arenă. Nu trebuie crezut că se află undeva departe de noi, într-o altă dimensiune, privindu-ne de acolo. Astfel, e normal ca aceia care duc cel mai bine acest război spiritual să aibă mulți prieteni printre sfinți, pe care învață să-i cheme în ajutor. Pentru că deși ar părea că aceasta este lupta „mea”, totuși ea este lupta tuturor celor care l-au numit pe Iisus Hristos: Dumnezeu. Sfinții nu ne înconjoară ca un mare nor de mărturisitori care se uită curioși la noi și în mod pasiv. Ei ne înconjoară ca să ne întărească și să ne ajute, să ne încurajeze, și chiar, de va fi cazul, să lupte alături de noi. În acest mod se duce războiul duhovnicesc al inimii.
A-ți petrece timpul cu cineva care a învățat bine lupta din inimă, înseamnă să stai la poarta Raiului. Am avut puține ocazii să întâlnesc astfel de luptători. Pacea lor, lipsa completă a auto aprecierii, sunt semnele care îți arată că ai intrat într-o nouă lume. Astfel de mărturisitori în viață sunt cea mai sonoră propovăduire a Evangheliei cunoscută pe pământ. Deoarece în inimile lor, voia Domnului se face pe pământ așa cum ea se face în ceruri. Ei sunt lăcașurile Noului Ierusalim și promisiunea vie a lui Dumnezeu. Inimile lor ne arată locul unde trebuie să ne angajăm în luptă și noi și ne amintesc că alături de Dumnezeu totul este cu putință.