Din ce am observat în viaţă până acum am ajuns la părerea că fizionomia este înşelătoare, că suntem înclinaţi să atribuim calităţi pe care nu le au persoanelor frumoase şi defecte celor cu chipuri mai puţin armonioase. De aceea, nu mă opresc la suprafaţă, interesându-mă mai mult cum gândeşte, cum trăieşte şi ce face un om pe care încep să-l cunosc; cum îi este sufletul. Şi dacă sufletul îi este frumos, încep să-i văd şi pe chip, în ochi, adevărata frumuseţe.

Cred că timpul e cel care contează aici, iar felul în care-şi pune amprenta pe chipul unui om depinde de viaţa pe care a dus-o, de caracterul pe care şi l-a format, de calităţile şi virtuţile lucrate, sau nu, în toată viaţa.
Era o vorbă, nu mai ţin minte a cui: La 20 de ani ai chipul pe care ţi l-a dat Dumnezeu; la 60 (să zicem), cel pe care-l meriţi.

Aşa îmi explic frumuseţea pe care ajung s-o aibă bătrânii îmbunătăţiţi, de la care vine şi numele de călugăr (kalogeron - bătrân frumos). Sau cea pe care o câştigă bunicii şi bunicile noastre care s-au obişnuit, o viaţă întreagă, să trăiască pentru copii şi nepoţi, să dăruiască, să fie buni.