[laurastifter]

În prealabil postat de sophia

Doamne, de ce folositi mereu asa termeni oribili? De ce judecati oamenii in halul asta?

Nu sunt de acord cu avortul, sau abandonul de copii sau parinti. Totusi mi se pare exagerat ce se scrie aici in ultima vreme.

S-a militat impotriva avortului. Fara solutii. Acum o solutie ar fi sa fie nascuti copiii si dati la orfelinat. Nu e bine nici asa.
Adoptia se face tot mai grea. Mai nou aproape ca nu mai poti adopta deloc, pentru ca trebuie sa se caute ani de zile toate rudele copilului si lasati parintii naturali sa se razgandeasca de multe ori.

Viata este tot mai grea. Dumnezeu nu ne da pe tava casa, bani, alimente, haine, etc. Trebuie sa muncim pentru ele. Trebuie sa avem o profesie. Sa facem o scoala.

Numai cine nu stie ce inseamna viata acum, sa ingrijesti copii, sau parinti bolnavi luni si ani de zile poate sa scrie astfel de lucruri pe un forum crestin.

Sa ai serviciu, poate si alte obligatii, singur, sau cu familie in spate, sa nu ai bani, sa te ocupi zi si noapte de un bolnav.

Si la serviciu nu te ajuta si nu te iarta. Trebuie sa fii acolo pe baricade.
Multa lume aici spune sa se faca o gramada de copii si inca de foarte timpuriu. Ce scoala, ce casa, ce profesie! Pai si cu ce ii crestem?
Cine ne da asa pe tava de toate? Doar daca stam sa cersim.
Sunt unii care asa fac si nu au cu ce sa-i creasca, nu sunt in stare sa faca ceva cu ei si atunci ii dau la orfelinat.
Si putini sunt dati apoi in adoptie.

Oameni buni parca stati undeva sus si priviti lumea din afara ei, fara sa stiti cum este.

E asa usor de judecat si aruncat cu vorbele!
Sa speli si sa hranesti un batran bolnav, care nu se poate misca, sau e dement, 24 ore din 24 si sa te duci fresh la serviciu. Ia incercati!

In Romania nu exista ingrijitori la domiciliu, nu exista azile. De bani nu mai vorbim.

Doamne ajută!
Sophia, cred că, în acest caz, ne-am putea gândi şi din perspectiva... celor abandonaţi. Cred că ar fi bine să empatizăm cu ei, măcar pentru o clipă. Oare dacă noi (Doamne fereşte!!!) am fi, cândva, abandonate de către fiinţele cele mai dragi, de către cei cărora le-am acordat cea mai mare încredere, ce am simţi? De exemplu, dacă am avea copii, i-am creşte cu toată dragostea şi dăruirea de care am fi capabile, iar ei ne-ar interna într-un azil şi ne-ar lăsa acolo împotriva voinţei noastre, ce am gândi?... I-am înţelege, sau am trăi tot restul vieţii noastre pământeşti cea mai cumplită deznădejde şi dezamăgire?
Da, împrejurările sunt grele, dar, vorba părintelui Steinhardt de la Rohia, nu-i vom putea spune lui Hristos "împrejurările ne-au silit".
Dacă o persoană moare de foame, are dreptul să comită crime şi jafuri pentru a obţine hrana cea atât de necesară? Cu siguranţă că nu. Ar avea, cel mult, circumstanţe atenuante în justiţie.
Dacă un creştin, în primele veacuri, ar fi fost ameninţat şi persecutat, ar fi avut cumva îngăduinţa morală de a-L renega pe Hristos? Desigur, răspunsul este negativ.
Dacă împrejurările sunt atât de dificile, are vreun CREŞTIN dreptul de a săvârşi crima părăsirii propriilor copii şi/sau părinţi, aruncându-i în această lume crudă şi indiferentă? Desigur, nu şi iar nu!!!
Da, este bine să fim îngăduitori faţă de păcătoşi, noi înşine greşind atât de frecvent iubirii lui Hristos. Totuşi, când este vorba de crime, de păcate grave, de fapte josnice care provoacă suferinţă şi deznădejde unor oameni nevinovaţi, atunci, lăsând diplomaţia şi toleranţa, avem datoria de a reacţiona împotriva nedreptăţii!
În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur, analizând distincţia dintre obrăznicie şi curajul opiniei, spunea că, atunci când noi înşine suntem prigoniţi, avem sfânta datorie creştinească de a ierta, dar în cazul în care semenii noştri sunt nedreptăţiţi, noi suntem datori să-i apărăm, să-i ajutăm, chiar cu fermitate.
Hristos nu ne-a spus să-i iubim pe duşmanii altora, ci pe vrăjmaşii noştri.
Nu judec persoana păcătosului (că doar nu mi-a dat Hristos un astfel de mandat), dar mărturisesc, în calitate de creştină, că există păcate grave, cumplite, împotriva cărora simt că am datoria de a lua atitudine, mai ales atunci când ele se petrec în jurul meu, în ţara şi-n oraşul în care trăiesc! Există, în România, 67000 de copii abandonaţi. De ce? Pentru că serviciul părinţilor a fost nu ştiu cum, pentru că împrejurările, politica, USL-ul, PDL-ul, seceta, criza economică... dar ce vină au acei copii pentru toate acestea? De ce trebuie ca ei să sufere atât de groaznic întreaga lor copilărie, adolescenţă şi tinereţe? De ce? Cum ne mai rabdă Dumnezeu?
Din ce motiv, după ce un domn pe care l-am cunoscut personal şi-a crescut cei 3 băieţi în credinţa creştină, a fost internat contra voinţei lui într-un azil? Cu ce drept i-au făcut asta proprii copii, care se pretindeau nici mai mult nici mai puţin decât "creştini"?
Şi cine este dur, intolerant, crud? Cei care comit crime, sau cei care reacţionează împotriva lor?... Cei care mă cunosc, fie şi doar în mod virtual, ştiu că sunt o persoană tolerantă (slavă lui Dumnezeu). Totuşi, când mă gândesc la copilaşii care vor petrece aceste sărbători printre străini, întrebându-se de ce ei n-au o căsuţă şi o familie a lor, nu-mi mai pot controla atitudinea... şi nici nu încerc, fiindcă ştiu că revolta din sufletul meu împotriva nedreptăţii este legitimă. Dumnezeu mi-a dăruit o familie minunată şi tocmai de aceea am datoria de a încerca întreaga mea viaţă să-i apăr, atât cât îmi va sta în putinţă, pe cei condamnaţi fără motiv la suferinţă şi singurătate.
Dvs spuneţi că este foarte dificil să-ngrijeşti o persoană vârstnică şi bolnavă. Da, sunt de acord şi-i apreciez, îi respect din toată fiinţa mea pe creştinii care se dedică lui Dumnezeu şi semenilor prin astfel de fapte. Cred că ei sunt adevăraţi mărturisitori smeriţi ai lui Hristos.
Acum v-aş propune să medităm împreună la o altă întrebare: oare cei care-şi abandonează copilaşii sau părinţii bătrâni... cum pot dormi noaptea? Oare cum pot adresa un cuvânt de rugăciune către Tatăl Cel din ceruri, cât timp îi ştiu pe cei dragi ai lor singuri, exilaţi de acasă, fără nicio apărare, printre străini, suferind de dorul întoarcerii, de revolta neputinţei şi de cumplita dezamăgire provocată de cei care i-au părăsit?...

Sophia, Domnul să ne păzească pe toţi de astfel de păcate, iar celor care au păcătuit deja, celor care i-au trădat şi părăsit pe cei dragi să le dea Dumnezeu gând de pocăinţă autentică şi reconvertire la credinţă, căci la El, aşa cum bine ştim, nimic nu este cu neputinţă!