[cezar_ioan]

Eu cred, si sper sa primiti ca e doar opinia mea si nimic altceva, ca postul, cu atat mai mult postul negru, este cu totul dependent de rugaciune. Legatura organica si, cumva, reciproc generativa...
Spun aceasta deoarece mi s-a intamplat, cu ceva vreme in urma, sa traiesc printr-o anumita experienta personala "post si rugaciune". Am inteles atunci cu totul altfel acest "si rugaciune", dumnezeiesc cuvant indreptator.

Daca postul este tinut, oarecum, pe cont propriu, adica prioritar prin incordarea vointei de a nu consuma anumite mancaruri, respectiv de a nu ingera nimic, eu cred ca acesta nu e de folos omului. E abtinere, efort al vointei, de acord. Insa nu e lucrare cu oarecare finalitate ziditoare duhovniceste.
De ce spun aceasta? Am experimentat efecte potrivnice, pe care le resimteam clar nesanatoase, atunci cand nu imi era clara completarea "si rugaciune".

Dimpotriva, cand am renuntat sa ma mai incrincenez la post si am lasat totul pe "mainile" rugaciunii (nu din vreo inspiratie personala sau ca experienta motivata de nu stiu ce curiozitate, ci la inceput din constrangerea situatiei de neputinta si lipsuri in care ma aflam), am sesizat cum, lin si de la sine, nici nu simteam, ca sa spun asa, ca fac oarecare exercitiu de postire (ca altceva nici nu cred ca am facut vreodata). Posteam (ma rog, exersam) ca pe ceva extrem de firesc. Descopeream cu bucurie mare ca de fapt postitul e un lucru natural si ca, de fapt, ma indepartasem de natural, de firesc, hranindu-ma si vietuind cu totul abramburit, intreaga viata.

Astazi cred ca flacara postului se trage din rugaciune. E unrod al rugaciunii, cat mai deasa fie ea si cat mai umila. Duhul umilit, inima infranta si smerita izvoraste postul, ca pe o lacrima dulce care poarta pe om peste timpul care trece pe nesimtite, usor (deoarece viata are un sens nou, clar resimtit)...
Din rugaciune mi s-a dat sa traiesc postul. Marturisesc.
In rest, chinuieli, copilarii, abtineri, sfortari si mutilari ale fiziologiei ...

"Fara Mine nimic nu puteti face!" imi pare cel mai evident in cazul postului.

Lucru uimitor pentru mine pe atunci, nici somnul nu imi mai trebuia. Erau suficiente cateva ore de somn si ma trezeam complet odihnit. Ma elibera la somn rugaciunea si tot rugaciunea ma trezea... Astazi nu ma simt odihnit nici dupa 10 ore de somn...
Si iarasi, lucru uimitor, toate erau bune. Nici ganduri negre nu ma asaltau, nici ingrijorari sau descurajari, nu priveam pe nimeni decat ca pe o bucurie, intalnirile cu tot semenul imi pareau in dar, iar necazurile nu mai erau doar necazuri, ci si un fel aparte de incredintare luminoasa, nadejde...

Dar vorbesc deja despre timpul trecut. Azi nu mi se mai intampla asa, deoarece m-am lepadat de vietuirea aceea, prin libera hotarire.
Am vrut doar sa spun ca am trait, o vreme, intelegerea postului ca dar al lui Dumnezeu prin "firul" rugaciunii umile. O bucurie de nedescris, pe care insa am incercat sa o pun stangaci in cuvintele de mai sus.

Hotarat lucru, postul este un rod al rugaciunii umile si indragostite (altminteri nu-i decat abtinere omeneasca). Eu asa cunosc, sa ma iertati daca vorbele mele v-au nedumerit sau suparat.

Nu am vrut sa dau lectii nimanui. Sesizind ca se discuta altceva/altcumva pe topic, ma gandesc sa nu se interpreteze cumva ca m-am laudat sau ca am vrut sa dau lectii.
Nimic din toate astea. Am citit topicul si, inspirat de acesta (multumesc celor care au impartasit din experienta lor personala) gandul mi-a zburat, pur si simplu, la cele scrise mai sus. Si nu m-am cenzurat, ci am scris tot ce mi-am amintit, spre Slava lui Dumnezeu!
Post binecuvantat, tuturor!