http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...etti_Traim.htm
"...și m-am pierdut
Atunci când ne pierdem punctul de referință, ne punem într-o situație foarte periculoasă, deoarece avem tendința să ne legăm, să ne atașăm de prima persoană pe care o întâlnim, de prima persoană care ne zâmbește, ne îmbrățișează, ne ascultă.
Și aproape niciodată această persoană nu este cea potrivită.
Asta și pentru că, în momentele de teamă, când ne pierdem propriul eu, nu mai dispunem de prudență, de discernământ, de capacitatea de a-1 simți profund pe celălalt, de a capta adevărata lui esență.
E de ajuns o singură mângâiere, un sărut... și deja ni se pare mult.
Nu ne interesează să-1 cunoaștem mai mult pe celălalt.
Sau îl cunoaștem chiar prea bine?
CÂND EȘTI TÂNĂR
Aș vrea să vă spun, pe această temă, câteva lucruri simple, dar esențiale. Pe când eram tânăr, mi se părea totul ușor în dragoste... Credeam că era de ajuns să întâlnești persoana potrivită și totul o să meargă de la sine.
Apoi, pe parcursul îndelungatei perioade de practică a psihanalizei, în confruntarea cu greutățile personale, prin îndeletnicirea de a scrie cărți, mi-am dat seama, încetul cu încetul, că iubirea nu este o entitate statică, de neschimbat, absolută. Nu se află în paradis. Și nici în infern.
Ci este un mod de a stabili relații.
Nu este un mod de a-ți ușura viața, ci mai degrabă, de a face să iasă la iveală și de a-ți depăși propriile probleme, propriile slăbiciuni.
De ce, de exemplu, când cineva iubește mult, deseori celălalt fuge?
De ce unii oameni promit fidelitate, apoi trădează?
Am înțeles că, în plan afectiv, nimeni nu este scutit de greșeli, de lipsuri, de nepotriviri.
Am mai înțeles că mulți dintre noi încep o viață în doi pentru a umple un gol pe care îl simt înlăuntrul lor. Deseori ne oferim și ne pierdem inima deoarece suntem îndrăgostiți de iubire.
De multe ori se întâmplă să pierdem contactul cu propriul eu și să căutăm o femeie care să aibă grijă de noi, întrucât nu mai știm să ne îngrijim singuri. Sau chiar suportăm o prezență negativă, doar ca să nu rămânem singuri cu noi înșine.
Relația de iubire, în schimb, ar trebui să fie locul în care putem și trebuie să lucrăm cu noi înșine, în care este stimulată posibilitatea de a crește în plan psihologic și spiritual, în care putem și trebuie să stabilim o relație de profundă intimitate cu celălalt, simțind și receptând totul: suferința, bucuria, apropierea, depărtarea, dorința, refuzul, deschiderea, închistarea...
La capătul acestui drum, inima s-a cizelat, și-a descoperit esența și a devenit mai primitoare, mai umilă.
S-a căsătorit.
IUBIREA BOLNAVĂ
O greșeală de evaluare
Atunci când, deși suferim mult, nu reușim să-1 părăsim pe celălalt, credem că iubim, dar, de fapt, nu iubim: ne încearcă teama.
Teama de a nu-1 pierde pe celălalt, invidia față de libertatea, de independența, de autonomia lui, gelozia față de prieteniile și cunoștințele lui.
Teama de a nu rămâne singuri, părăsiți, respinși.
Teama că nu vom fi doriți, plăcuți, frumoși, încântători...
Atunci ne legăm de celălalt, de cineva în jurul căruia viața noastră să se rotească. Ne simțim vii doar în prezența acestei persoane.
Dar acest tip de iubire nu este sănătos.
Atunci când dăm totul, când suportăm, când justificăm gesturile egoiste ale celuilalt, răutățile lui, trădările, minciunile, indiferența lui cu o pasivitate resemnată, de fapt, nu iubim, ci ne facem rău.
Deoarece nu ne respectăm, deoarece ne-am pierdut încrederea în noi înșine.
Înainte de toate, să ne simțim bine cu noi înșine
Ar putea părea banal, dar trebuie să ne simțim bine în Primul rând cu noi înșine și apoi cu ceilalți. Asta și pentru că, tocmai atunci când nu ne simțim bine cu noi înșine, avem tendința să devenim dependenți de partener. Stăm cu el (sau cu ea) ca să ne simțim în siguranță, protejați, tocmai pentru că nu suntem în stare să ne încurajăm singuri, pentru că nu reușim să ne protejăm singuri.
Ne-a lipsit ceva important în copilărie, în adolescență... Doar prezența permanentă, constantă a celuilalt ne va putea liniști, ne va putea face să ne simțim demni de respect, de încredere, în caz contrar, dacă celălalt nu ne ia în seamă, nu ne ascultă, simțim că murim, ne gândim cu durere că nu existăm.
Și totuși, nimeni nu ne poate face fericiți, dacă noi nu i-o permitem.
Golul pe care îl simțim nu va putea fi umplut cu iubire dacă, înainte de toate, nu ne acceptăm, dacă nu încetăm să ne temem și ne lăsăm în voia firii noastre, dacă nu încetăm să-1 ținem pe celălalt sub control, dacă nu încetăm să ne prefacem că avem probleme...
Fericirea vine din seninătatea pe care am reușit s-o creăm, înlăuntrul nostru. [A se vedea V. Albisetti, Pentru a fi fericiți. Note de psihoterapie pentru toți, Editura Pauline, București 2003]
Suferința din dragoste...
Deseori, când nu ne respectăm, când ne pierdem încrederea în noi înșine, confundăm sexul cu dragostea, obsesia cu dorința.
Doar ca să ne simțim iubiți, oferim tot ceea ce avem, trup, personalitate, timp, bani... Și, fiindcă nu ni se răspunde
așa cum am vrea noi, încercăm iar și iar, tot mai mult. Alergăm de la un partener la altul în căutarea a ceea ce nu vrem să găsim în noi. Până în momentul în care murim din punct de vedere psihologic.
Totuși, aceste persoane, dacă nu suferă, cred că nu iubesc.
își măsoară dragostea în funcție de gradul de suferință pe care o suportă.
...pentru partener
Deși în exterior apărem puternici, hotărâți, motivați, înlăuntrul nostru ne respectăm atât de puțin încât rămânem legați de persoane pe care le simțim nedemne de încredere, incapabile de afecțiune.
Se pare că tocmai atunci când o persoană este slabă sau bolnavă psihic, ea atrage, inevitabil, fără să-și dea seama, persoane la fel de slabe și bolnave, doar mascate în oameni puternici, travestiți în salvatori...
Deseori aceste personalități disonante sunt bine mascate de succesul profesional la care au ajuns, de prestigiul social ostentativ. De multe ori, bărbații își proiectează problemele nerezolvate în exterior, în muncă, în sport; femeile sunt poate mai înclinate să facă acest lucru în plan personal, în sentimente, dar problema rămâne: relațiile pe care le leagă cu celălalt, deși par să ajute, sunt distructive.
Oare preferă compania unui partener dezechilibrat pentru a recrea, inconștient, o situație din copilărie sau adolescență bine cunoscută lor?"
Doamne ajuta.