Imaginile folosite pentru descrierea Iadului sunt alese pentru a-l face pe tot creştinul să înţleagă, pe cât posibil, suferinţa şi chinul de neimaginat de acolo. Ce înţelegem e că sunt cumplite.
Încercând să explice într-un limbaj mai concordant cu trăirile sufleteşti, teologii aplică sufletului aceste chinuri, spunând că este vorba de durerea neputinţei de a iubi, de durerea de a nu vedea faţa altuia, de durerea însingurării (opusă comuniunii de iubire care înseamnă împărăţia cerurilor), toate acestea amplificate de tinderea către infinit a sufletului omenesc.
Şi dacă n-a tins către Dumnezeu, va tinde către neant, dacă se poate spune aşa, va trăi, probabil, o stare nesfârşită de prăbuşire în întuneric.
E greu să trăieşti cu gândul ăsta, într-adevăr, că cineva iubit de tine ar putea avea o astfel de soartă.
Dar dacă-l iubeşti, nu se poate ca măcar un pic să nu te iubească şi el, şi atunci iubirea asta să-l mântuiască, să-l scoată din izolarea întunecată.
Ce-ar fi dacă iadul ar fi doar pentru cei cu totul lipsiţi de inimă, incapabili de vreun sentiment omenesc?
Sau, şi mai bine: ce-ar fi dacă iadul ar rămâne gol?
Eu cred că e o taină; nu ne este dat să aflăm răspunsul în viaţa asta, cel puţin. Şi e mai bine să rămână învăluită în mister.