Un argument care poate fi acceptat de toată lumea este nevoia de sens. Iar cei care au găsit sens în viaţă sunt cei care au trăit (trăiesc) pentru ceva (cineva).
Îmi amintesc o vorbă a lui Al. Paleologu: „Viaţa nu merită trăită dacă nu crezi în ceva pentru care eşti gata să mori”.
Acest ceva poate fi diferit de la om la om, dar în tot cazul trebuie să fie ceva generos ca să dea sens, ca să te scape, adică, de tine şi de preocuparea de tine însuţi, transpunându-te în altc(in)eva. Iar asta se cheamă iubire dăruitoare (jertfelnică).

Viktor Frankl a fost un psihiatru vienez care a trecut prin lagărele naziste. Şi-a pierdut atunci, mi se pare, soţia (sau logodnica), cred că şi părinţii. În tragediile cumplite pe care le trăiau tovarăşii săi mulţi deznădăjduiau (şi atunci se prăbuşeau, clacau, mureau) pentru că nu mai găseau sens în viaţă. Nu mai aveau pentru ce să trăiască. La întrebarea lor: „Ce să mai aştept de la viaţă?”, Frankl le spunea: „Nu te întreba ce să aştepţi tu de la viaţă, ci ce aşteaptă viaţa de la tine”. Dacă trăieşti înseamnă că ai un rost, că exişti pentru ceva, că eşti dator să faci ceva: pentru opera pe care ai început-o, pentru copilul care are nevoie de tine...

Revenind: pentru cei ce se căsătoresc sensul cel mai firesc, cel mai la îndemână al căsătoriei lor îl dau copiii, în vieţile cărora se transpun împreună. Şi cred că pentru a se elibera de toate rezervele de egoism (care ucide sufletul) e nevoie de mai mulţi copii. Cred că zâmbetul care-l au mereu pe chip cei cu mulţi copii vine din libertatea lăuntrică pe care au câştigat-o prin ei, eliberaţi de lanţurile iubirii de sine care ne încătuşează tuturor inimile.
Cei care refuză copiii îşi refuză propria libertate.