Cateodata stau si ma intreb daca chiar exista sau ar trebui sa existe aceasta suferinta, atat la fete cat si la baieti. De multe ori am impresia ca cu cat stai mai mult singur, devii mai increzator in tine insuti. In atare situatie, cand apare cineva care crezi ca te-ar putea face sa devii dependent emotional, sa nu mai te simti bine singur, fara acea persoana, multi au tendinta sa bata in retragere. Mai ales barbatii. Ba chiar am auzit situatii cand barbatii au preferat o relatie de ordin fizic cu o persoana pe care nu o iubeau asa mult (sau chiar mai deloc) decat cu una care ar fi putut face ce vroia din ei. Cred ca tuturor ne e frica de faptul ca cineva ar putea sa ne anihileze personalitatea, daca ar vrea. Dar am impresia totusi ca asa ceva nu incearca sa faca decat tot o persoana careia, la randul ei, ii este frica sa nu fie dominata si de aceea incearca ea sa domine. In fine, sa nu pierd ideea de baza. Ideea de baza e ca oamenii vin si pleaca din viata noastra, cei pe care ii iubim mai mult sunt si cei care ne fac cel mai rau sa suferim, si in final, suntem numai noi singuri si doar Dumnezeu e cu noi pana la capat. Pe oameni, pe toti ceilalti trebuie sa ii iubim, fie ei prieteni sau dusmani, in egala masura, ca pe noi insine. Pai si atunci, ma intreb, nu intervine o problema atunci cand iubim pe cineva, o anume persoana, mai mult ca pe oricine atcineva, mai mult poate ca pe noi insine, poate la fel de mult ca pe Insusi Dumnezeu??? In fine, poate ca nu se ajunge chiar pana acolo, dar atata timp cat noi trebuie sa ne iubim aproapele la fel de mult ca pe noi insine, atunci ce "diferenta" mai e intre persoana iubita si restul lumii????
|