Citat:
În prealabil postat de Mihailc
Dedicându-te total unei iubiri pentru o persoană concretă înveți să-ți iubești de fapt "aproapele", fiindcă putința de a iubi aproapele spațial iradiază din puterea iubirii față de cel mai aproape afectiv. Starea de "îndrăgostire" împărtășită, este suficient să răscolim puțin prin amintiri ca să ne dăm seama, ne deschide sufletul în mod spontan și natural pentru persoanele din jurul nostru, cunoscuți sau necunoscuți, practic ne modifică substanțial atitudinea față de toți oamenii care se găsesc în raza noastră de acțiune. Dacă vreți să găsiți o aplicație a cuvântului "transfigurare", urmăriți cu atenție felul cum se manifestă îndrăgostiții, mai ales la început până când ego-urile protagoniștilor iubirii născânde intră în coliziune și lucrurile încep să se replieze în ordinarul lumii căzute.
|
Cum se manifesta indragostitii????
Daca "rascolesc prin amintiri" nu-mi aminetsc decat ca de fiecare data cadn am fost "indragostita' a trebuit sa renunt la ceva, la o pasiune, un hobby sau chiar la unele principii pe care le consideram importante. Chiar daca am incercat la inceput sa-mi duc si partenerul in locurile unde mergeam eu, am vazut ca nu se integreaza si pana la urma am renuntat. In schimb m-am dus eu dupa el in locurile unde mergea, si o vreme mai lunga sau mai scurta am avut impresia ca imi place, dar cu timpul am inceput sa ma codesc si a renuntat si el sa-mi mai solicite prezenta. Pana la urma am ajuns la concluzia ca de faptnici nu impartasim aceleasi valori. Daca ma intreb ce ne-a legat in the first place, nu stiu ce-as putea spune, (in realtiile din trecut, din tinerete, ar fi putut fi pe primul loc atractia fizica, ma gandesc), sau poate faptul ca eram amandoi singuri si aveam nevoie de companie, dorinta de a ne intemeia o familie, asta in cazul ultimei, actualei relatii. Daca s-ar intampla sa se termine si aceasta, si s-ar mai intampla apoi sa mai cunosc alt barbat, ma gandesc cu groaza ca i s-a putea parea cel putin ciudat faptul ca eu merg duminica la biserica. Al meu de bine de rau s-a mai obisnuit cu ideea, cat de cat, o accepta, sau poate cine stie, spera "sa-mi treaca" in cele din urma, dar un altul cred ca ar ramane socat... Asta doar daca nu se intampla, cum imi spunea o vecina, sa-l intalnesc tot la biserica...ceea ce e putin probabil (un barbat care merge la biserica e putin probabil sa nu fie deja insurat pana la varsta asta, sau daca nu e , cu siguranta cauta o femeie mai "curata" decat mine....).
In fine, poate ca nu sunt o persoana chiar asa romantica, dupa atata timp am inceput sa gandesc putin mai pragmatic...Intr-adevar, pe la douazeci si ceva de ani am inceput sa simt nevoia sa am un barbat alaturi (ca si sot), apoi sa imi intemeiez propria mea familie, pentru ca probabil asa e datul firii. Si acum inca imi mai doresc asta si regret ca inca nu s-a intamplat si poate nu se va mai intampla niciodata. Insa constat cu dezamagire ca insotirea cu alta persoana (casnicia) demulte ori nu e altceva decat un sir lung de compromisuri pe care la facem nu neaparat din dragoste, ci doar pt a trai o viata mai buna; ne inhamam cate doi la o caruta si pe parcursul timpului renuntam la multe dintre aspiratiile proprii. Dupa niste ani, 5- 10, daca va uitati, putine cupluri mai au preocupari comune, cel mult se limiteaza la treburile casnice - cumparaturi, curatenie, etc, dar in rest, in timpul liber care mai ramane, daca mai ramane, fiecare face altceva - sotul sta la calculator, sotia merge la sala - asta in cazurile fericite, in cuplurile moderne; alminteri sotul sta la calculator, sau chiar la vreun bar cu baietii, si sotia sta la bucatarie si cu copiii. Eu una ma gandesc ca poate asa trebuie sa fie si ca eventualul romantism de la inceput e ceva trecator. Ca pana la urma fiecare suntem tot singuri chiar si in cadrul unei relatii / casnicii, in majoritatea cazurilor.
Poate ca in perioadele cand suntem singuri cu adevarat, ar trebui sa ne imbarbatam, sa ne intarim. Dar atunci exista riscul sa ni se faca frica sa mai ne impartisim sentimentele altcuiva, sa nu pierdem ceea ce cu greu am dobandit : siguranta de sine, increderea in Dumnezeu si in noi insine.
Poate doar daca suntem cu adevarat credinciosi, sa ajungem la un asa nivel de incredere incat sa fim convinsi ca nimeni nu ne va mai putea lua nimic, ca Dumnezeu nu va ingadui asa ceva, si ca vom intalni si ne vom insoti cu persoane care sa impartaseasca aceleasi valori ca noi. Adica vom sti sa le recunoastem si nu ne vor mai insela aparentele; vom putea "iubi" si ajuta pe toata lumea, dar nu ne vom lepada pe noi insine si credinta noastra "de dragul" nimanui. Noi ca suflete si chiar si trupurile noastre, apartinem lui Dumnezeu si e pacat sa ne daruim cu trupul si sa ne lepadam sufletul in fata oricui altcuiva pe lumea asta.