Citat:
În prealabil postat de Petre.
Imi doresc moartea atat de tare, vreau sa se termine odata.
Nu stiu cate luni mai rezist, de 5 ani m-am tot infranat de la sinucidere, dar orice om are o limita, daca o sa continue in ritmul asta nu mai pot. Stiu ca Dzeu nu ii da omului o cruce mai grea decat poate sa duca, desi nu stiu de ce vad moartea ca cel mai frumos si dulce cadou pe care El ar putea sa mi-l faca vreodata.
Stiu ca asta e crucea pe care trebuie sa o duc si Dzeu mi-o da pt un motiv, stiu ca (doar daca am noroc) va veni o zi cand se vor schimba lucrurile (oare peste cati ani ?), stiu ca nu trebuie sa disper, desi panica nu ma lasa.
Problema e personala, nu doresc sa detaliez. Nu ii gasesc rezolvare, insa consecintele ei sunt radicale, de 5 ani incoace fac eforturi disperate si nu ma pot realiza pe nici un plan: profesional, personal, social, parca e nu blestem sa nu am nimic din astea, cateodata mi-as dori sa nu fi avut nici parinti si nici casa ca sa mor pe strada iarna de frig sau foame, sa ma eliberez odata pt totdeauna.
Merg la duhovnic, am facut canoane, am fost intr-un timp si fanatic religios, atent la orice detaliu, insa in ultimul timp disperarea si panica ma impiedica sa mai pot fi un bun crestin si sa urmez toate regulile.
Nici eu nu stiu de ce am deschis acest topic...mi-e doar sa nu fie ultimul, sper sa nu cedez intr-un final.
|
mai Petrică, mai ... off, off ...
bănuiesc prin ce stări treci.
nu cunosc motivul stării tale, dar pot să-ți spun că și eu am trecut prin situații,asemănătoare, deși niciodată nu am luat în calcul varianta cu încheierea socotelilor.
cred că am mai scris o dată pe forum despre asta.
am trăit o perioadă din viață ... extrem de. dureroasă. la mine a fost cam 2 ani.
dar a fost extrem, la propriu.
practic, am cunoscut ce înseamnă să fii pe cea mai de jos treaptă a societății la propriu (mă repet).
nu valoram, în ochii semenilor, nici dat o ceapă degerata.
e adevărat că familia mi-a fost alături, dar nu de la început.
și-au dat seama că trebuie să mă ajute, când rahatul începea să-mi între în nări.
dar asta nu a fost sfârșitul calvarului.
îmi aduc aminte că mă trezeam noaptea și mă uităm în jur. câteva zeci de secunde eram sigur că trăiesc un vis urât.
trezirea la realitate era cruntă, de fiecare dată.
am vărsat râuri de lacrimi, in fiecare zi.
dar a fost un moment ...
un moment în care am luat o hotărâre.
am zis NU!
asta Nu e viața mea. e doar un vis urât peste câte trebuie să trec.
momentul a fost ca o revelație, o fulgerare.
din acel moment singurul meu scop a fost supraviețuirea.
fizică, morală, dar mai ales păstrarea demnității.
și m-am bătut pentru asta, și la propriu și la figurat.
dar am reușit.
nu numai că am supraviețuit, dar am reușit să-mi păstrez moralitatea aproape intactă.
sigur că sunt și urmări.
sunt extrem de dur în fața dușmanului, dar când rămân singur încep sa plâng.
recunosc că din punct de vedere psihic, viața mea e o continuă luptă. dar fiecare trebuie să poarte o cruce. asta e a mea.
dacă te pot ajuta cu ceva, nu ezita să-mi ceri. poți să folosești mesageria.
fraților, dacă puteți, ajutați-l.
cine nu a primit un scuipat în ochi, fără să aibă puterea și dreptul să clipească măcar, nu știe ce înseamnă umilința supremă.