[cristiboss56]

A fost odată o broască mică care trăia într-o fântână adâncă. Fântâna şi bucăţica de cer pe care putea să o vadă erau tot universul ei. Într-o zi broscuţa noastră a întâlnit o altă broască care trăia în afara fântânii.
“De ce nu cobori sa te joci cu mine?” a întrebat broasca din fântână.
“Ce e acolo?” a întrebat broasca de sus.
“Avem totul aici. Tot ce îţi poţi dori. Curente mari şi mai mici, stele, o lună câteodată, şi câteodată ajung aici până şi obiecte care zboară în jos din cer”, a răspuns broasca din fântână.
Broasca de sus a oftat şi i-a spus: “Dragă prietene, trăieşti într-o lume închisă. Nu ai vazut ce e pe aici in lumea mai mare.”
Broasca din fântână s-a supărat. “Nu-mi povesti că aveţi acolo o lume mai mare ca a noastră! Lumea mea e mare. Noi vedem şi trăim orice experienţă pe care ne-o oferă viaţa” …aşa grăi broasca din fântână.
“Nu, prietene. Tu poţi vedea numai lumea de deasupra ta printr-o gaură de diametrul fântânii. Lumea aici sus e enormă. Aş vrea să pot să-ţi arăt căt de mare e”, spune broasca de sus.
Broscuţa fântânii era supărată rău acum. “Nu te cred! Ce-mi spui sunt minciuni! Mă duc să-l întreb pe tata.”
Îi povesteşte tatălui despre discuţia avută cu broasca de sus. “Fiule”, ii spune tatăl cu inima grea, “prietenul tău are dreptate. Am auzit că sus e o lume mult mai mare, cu mult mai multe stele decât putem noi să vedem de aici.”
“Atunci de ce nu mi-ai spus până acum?” îl întreabă broscuţa.
“La ce bun să o fac? Destinul tău e să fii aici în fântână. Nu poţi ieşi”, a răspuns tatăl broscoi.
Micuţa broască iar se supără: “Ba da pot sa ies, o să-ţi arăt!” şi s-a căţărat… dar fântâna era prea adâncă, pământul prea departe, şi a căzut la loc.
“Nu, fiule. Eu am incercat toată viaţa şi la fel au încercat strămoşii tăi. Fii mulţumit cu ce ai, altfel vei suferi în viaţă.”
“Vreau să ies şi să văd lumea de sus!” a strigat broscoiul cel mic cu multă determinare.
“Nu fiule. Acceptă-ţi destinul. Învaţă să trăieşti cu ce ţi s-a dat”, i-a spus tatăl.
Şi aşa broscoiul fiu şi-a consumat viaţa încercând să scape de fântâna întunecoasă şi rece. Dar nu a reuşit. Lumea de sus a rămas un vis.



O veche legendă Amerindiana povesteşte despre un viteaz care a găsit într-o zi un ou de vultur şi l-a pus într-un cuib de pui de preerie. Puiul de vultur a văzut lumina zilei odată cu puii de preerie şi a crescut alături de ei.
Toată viaţa lui tânărul vultur a făcut exact ceea ce făceau puii de preerie. Ciugulea insecte şi scurma după râme în pământ. Cloncănea şi cârâia exact ca un veritabil pui de preerie. Iar când zbura stârnea un nor de pene pe o distanţă de câţiva metri.
Până la urma, acesta era stilul de zbor al puilor de preerie.
Anii au trecut şi vulturul a crescut.
Într-o zi a văzut o pasăre minunată care plana în înaltul cerului albastru fără nori. Elegant, pasărea uriaţă se rotea mişcându-şi încet aripile aurii.
“Ce pasăre minunată!” a exclamat vulturul nostru către prietenii lui puii. “Ce este? ”
“Ăstă-i un vultur, regele păsărilor”, a cloncănit unul dintre pui. “Dar ar fi bine să o laşi baltă. Tu n-ai să fii niciodată un vultur.”
Şi uite aşa vulturul a uitat de pasărea magnifică şi a murit, convins fiind că este un pui de preerie.