Citat:
În prealabil postat de Yasmina
Mie mi-a fost de ajutor si mi-a placut sa incep intr-ale credintei de copil.Bineinteles ca nu intelegeam nimic,insa legatura creata atunci m-a ajutat mai tarziu.Nu pot sa dau detalii in ce fel.Am fost ocrotita si desi mi-am mai pierdut din credinta prin adolescenta,am regasit-o mai tarziu,mult mai puternica.
Cand eram copil,ispitele nu se tineau lant;postul era simplu ca buna-ziua!Nici vorba de sentimentul de restrictie sau iritare,pe care l-am simtit alte dati ,matura fiind.Ca si copil faci ascultare mai usor :)
Nu pot sa vb in numele tuturor copiiilor,insa mie personal,postul nu mi-a adus nici un neajuns asa cum se tot vehiculeaza obsedant in prezent.
|
Si eu in mare parte la fel. Cum am mai spus, nu tinea nimeni post, doar bunicii imi povesteau ca se tinea la ei in casa pe vremea cand erau ei copii. Si eu tot singura am inceput sa "cochetez" cu ideea (ma rog, suna urat in acest context dar nu-mi vine alt termen), nu stiu exact cati ani aveam, poate in jur de 14? . Pe urma lasat-o mai moale, dar n-am renegat-o niciodata, n-am abandonat ideea, doar ca m-am lenevit. Un singur lucru nu l-am avut in vedere, nu l-am stiut de la inceput (precum papagalul Polly daca stiti filmul) si anume ca anumite "aspecte" ale vietii nu sunt ok, sunt considerate pacate... vedeti, de-asta nu e buna o educatie prea rigida: la vremea respectiva erau doua tendinte radicale si antagonice : cei "batrani" ziceau ca "nu e voie" iar cei mai tineri ca "nu e adevarat, e o idee invechita".
Iar in leg. cu copiii, daca vreodata imi va da bunul Dumnezeu, sper din tot sufletul sa nu fie figuranti la mancare si sa manance tot ce le dau, sa nu puna prea multe intrebari, daca e de post sau e de dulce. Dar asta depinde f mult si pe cine vor avea ca tata... Si sper la cat mai putine "interfernte" de la soacre mai ales.