Colindul luminii biruind întunericul
Bunicului Ioan și fratelui Gheorghe,
pururi colindătorii Neamului nostru
fragment din Calutul lui Dumnezeu - Pr. Constantin Necula (Ed. Bunavestire, Bacau, 2003)
Orășelul de câmpie transilvană căuta, cu ochii ferestrelor închiși, noaptea. Cenușiul caselor, abia atinse de bruma frigului, continua pe pământ linia cenușie a unei ninsori ce sta să cadă de pe la sfârșitul lunii noiembrie și care se „murdărise” de‑atâta așteptare în antecamera norilor. Ba cenușiu era tot asfințitul din Ajunul acela de Crăciun și pentru că în mijlocul orașului zăcea, ca o rană de vărsat pe față de om întristat, fosta pușcărie habsburgă ce‑nghițea acum - iad de cenușă - viețile a zeci, a sute, a mii de români. Ziduri înalte și înghimpate cu spinii unor grozave „Golgote” de sârmă și plumb ucigător despărțeau temnița de oraș, mai corect, pe oamenii îngropați de vii în cenușiul închisorii de cei îngropați, dar încă mișcând părelnic prin oraș. Închisoarea mică, de închisoarea mare, ce‑și avea zidurile îngropate în hotarele țării.
Furia unei propagande deșucheate și vulgare făcuse pe oameni să se prefacă sau să uite cu adevărat că este Ajun de Crăciun. Cine să‑și fi luat inima în dinți să treacă din casă‑n casă vestind Nașterea, când inimile le erau micite de‑atâta teamă? O teamă ce‑i cuprinsese pe cei bătrâni și pe cei tineri deopotrivă, înnoroindu‑le sufletele. Pruncii, și să fi vrut să plece la colindat, n‑ar fi știut ce să zică. Ce Betleem? Care Maria? Ce Prunc Ceresc? Care Hristos? Ochii lor mari străluceau de bucurie lumină atunci când, pe drumul spre școală ori de la școală acasă, întâlneau preotul, un chip blând cum zăreau numai pe bolta din afară a bisericii orașului ce domina centrul. Era singurul chip care n‑avea culoare cenușie, iar biserica - în*veș*mân*tată ca o mireasă - părea că strânsese în zidurile ei toate zăpezile lumii, iar pereții ei găzduiau toți îngerii cerului…
De multă vreme, clopotele de bronz - veche danie domnească - nu mai puteau scoate de prin case decât cel mult câteva mătuși și mai puțini moșnegi, singurii care înfruntau ideea că ziua de odihnă se cinstește prin muncă susținută. Rar pășea cu ei pragul câte un nepot, năucit de noutatea spațiului dinlăuntrul bisericii, realitate ce nu semăna cu nimic din ceea ce știau sau fuseseră învățați ei cu privire la cele sfinte.
În seara aceea, Părintele nu se grăbise cu închisul bisericii. Întârzia cu gândul la bucuriile din vremea studenției teologice, când, nestingheriți de nimeni - ba chiar încurajați de profesorii lor - hălăduiau prin Sibiu, colindând - șoapte cântate - de Nașterea lui Hristos. Și seara pe care o încheia acum îi amintise de vremurile acelea, și de aceea aprinsese candelabrul ca de Liturghie. Oftă, gândindu‑se că totuși Dumnezeu îl iubește, câtă vreme au fost oameni care au cerut - în taină, ce‑i drept - spovedanie, și cărora le‑a purtat Euharistia ca dar și semn al dragostei lui Dumnezeu. Zări undeva în ceața înserării un grup de copii ce‑și încercau puterile cu o minge ce nu se mai distingea de asfalt decât cel mult încă o jumătate de ceas. Înălță la cer ochii, căutând cu privirea‑i albastră o picătură, un strop de ninsoare. Cerul acesta văzut părea că nu caută‑n adâncul privirii Părintelui. De pe cer uitătura‑i căzu pe zidurile înalte și reci ale pușcăriei. Bănuia cam ce se petrecea acolo. Văzuse răsărind în colțul de miază‑zi al dealului, ce folosea drept temelie groaznicei zidiri, sute de morminte. Toate fără cruce. Și de‑aceea, când ieșea cu darurile la Sfânta Liturghie, blagoslovea văzduhul în semnul Sfintei Cruci, tăind aerul până departe la mușunoaiele de pământ parcă mereu reavene.
Zidul gri se înălța chiar față‑n față cu poarta bisericii. De‑aceea părintele, când auzise mai întâi glas de cântare, crezuse că a încuiat pe cineva în turlă sau în nava binecuvântatei zidiri. Când, spărgând amorțeala, ca un glas de clopot tainic, glasului dintâi se adăugase un altul, apoi altul, apoi încă unul, două… Cine le mai putea număra? Dintre zidurile acelea, înnebunitor de tăcute - uneori auzeai jarul din capătul țigării gardianului din foișor - de dincolo de scândurile bătute peste ochii pătrați și zăbreliți ai ferestrelor se pornise Colindul. Orașul, adâncit în muțenie în chip cu totul nefiresc, tresări ca dintr‑un somn adânc și bolnav. Cine mai sta să numere colindătorii? Mușunoaiele din deal se umplură de abur ca de fum de tămâie.
Nu mai știa când i se alăturară copiii. Nici nu‑și aducea aminte când a aprins cea dintâi lumânare, înfigând‑o în fâșia de pământ înghețat dintre trotuar și zidul jalnicei catacombe. La colindul celor dinlăuntru le‑a răspuns el mai apoi cu un colind. Și glasului său aburit de lacrimi s‑au adăugat glasurile netemătoare ale copiilor. A binecuvântat atunci în gând pe toți bunicii și părinții ce nu uitaseră colindele… Îndată s‑au adăugat lor cei care - înșubați, căci se pornise frig și vânt - purtând în căușul palmelor lumini, se apropiară. Mai întâi temători. Iar apoi plini de o lumină adevărată. „Catedrala” dădea zvon, ca un clopot uriaș, dezmorțind oasele uitării. De după gratii, ca din niște gropi comune, glas de bărbați adevărați. Iar din câmpul rănit de morminte, glas de îngeri… Și orașul întreg începu să miroase a pâine; pâine caldă, făcându‑se „casă a pâinii”, Betleem nou.
Părintele spunea că nu i‑a fost frică decât pentru ceilalți. El regreta că nu se aflase „dincolo de zid și de gratii”, să fie el cel dintâi colindător. Nu sfârșiseră colindul când baierele cerului s‑au smuls din loc și‑a‑nceput a ninge. Alb. Alb ca un glas și ca o fâlfâire de aripă de înger. Tot el mi‑a zis cum a doua zi - în ziua Nașterii Celui de Sus - biserica a fost plină. Toate chipurile erau ale unor oameni dârzi. Ceva din îndârjirea celor dinlăuntru se transferase celor din afară. Zărise între cei prezenți și pe gardianul care, cu o seară înainte, își scoase căciula, închinându‑se. („Ce era să fac? Să‑L somez pe Hristos: Stai că Te răstignesc?” - îmi zise fostul gardian, acum bătrân paracliser…) Ba chiar printre copiii de cu o seară‑nainte recunoștea acum - fețe aduse la lumina zilei - pe fiul comandantului de Penitenciar și pe fetița șefului miliției locale… Ei să fi fost motivul neînceperii urmăririi penale? Sau Hristos Însuși îi apărase pe ai Lui?…
Când căutară la sfârșit de Liturghie colind de Nașterea lui Hristos, din senin, trase de mână de copil al Cerului, clopotele dădeau zvon. Vesteau celor din iad că, iată, S‑a născut Izbăvirea lor.
* * *
Undeva, în cimitirul orașului se află astăzi o cruce albă, înaltă, mai înaltă decât celelalte. „Aici odihnește în Domnul robul lui Dumnezeu preotul
…“, iar mai jos stă scris: „Hristos Se naște, întâmpinați‑L!…”
De dincolo de zid, un monument alb și înălțat peste griul murdar al cumplitei zidiri, marchează locul celor întâmpinați deja de Hristos.
Și pentru unii, și pentru alții am scris aceste rânduri de aducere aminte. Colinde, colinde…
http://www.agnos.ro/blog/2009/10/24/...d-intunericul/