[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Mai intai, Biserica este una in sensul unei unitati de credinta. Toti catolicii din lume, in masura in care sunt catolici, cred in aceleasi adevaruri dogmatice.

Unitatea de credinţă cea adevărată nu este însă la început o încrâncenare dogmatistă, ci se bazează pe credinţa adevărată în mântuirea şi Persoana lui Iisus Hristos. Iar credinţa la creştini, în măsura în care sunt creştini, presupune şi implică mult mai mult decât acceptarea "prin credinţă" a unor adevăruri dogmatice; credinţa este şi punerea încrederii cât mai depline în Dumnezeu, în Hristos şi în Sfânta Cruce ca jertfă mântuitoare a lui Hristos, şi este şi credincioşie, adică fidelitate, păstrare a legământului depus până la capăt. Nu oricine zice "Doamne, Doamne" intră în împărăţia lui Dumnezeu, ci acela sau aceea care face voia Tatălui, şi tot aşa nu oricine rosteşte un crez ca un papagal şi depune formal o "mărturie de credinţă" are cu adevărat credinţa cea adevărată şi poate intra în împărăţia Tatălui. Unitatea credinţei este lucrată deci de Duhul Sfânt şi de oamenii aleşi pe care Duhul Şi-i alege pentru a vesti celor mai puţin primitori dintr-ale Duhului adevărurile şi Adevărul care duce la mântuire. Formaliştii, şi toate celelalte categorii de pretinşi "credincioşi", doar pe baza unor mărturii formale pe care le depun sub presiunea popilor nevrednici, pot fi consideraţi cel mult la nivelul de catehumeni şi în nici un caz nu constituie un criteriu veritabil şi un punct de reper pentru măsurarea sau verificarea unităţii credinţei; ba dimpotrivă pigmeii formalişti pot fi şi chiar sunt un factor de risc în evaluare care aduce permanent riscul căderii în minciună (pentru "binecuvântate" pricini financiare). Nu întâmplător zicea Cineva că puţini sunt cei care găsesc calea cea strâmtă care duce la Viaţă şi merg pe ea, şi mulţi sunt cei care o iau pe calea cea largă care duce la rătăcire şi la pierzanie. Unitatea de credinţă este echivalentă şi direct proporţională cu unitatea de lepădare de sine, de luare a Crucii şi de urmare a lui Hristos; restul este amăgire, restul e de la Satan. Asta nu înseamnă că dogmele nu au valoare, ba dimpotrivă, numai că ele au valoare atunci când conţinutul lor este crezut cu adevărat pentru ceea ce este, nefiind suficientă (cel puţin nu pentru împărăţia lui Dumnezeu) o acceptare formală şi formalistă a articolelor dogmatice.