25 decembrie 1954 - 58 de ani de la trecerea la Domnul a fericitului martir Ioan Arbore.
Mărturisitori -
Ioan Arbore Autor: Atanasie Berzescu În fața mea, trei stafii, stând pe prici sub geam, se zgâiau la mine. În urma mea, zdrannng... și ușa se închise cu un scrâșnet de zăvor. Cum oi fi arătat eu la înfățișare, nu pot să mai știu, dar cert este că cei trei se uitau la mine ca la altceva. Parcă eram din altă lume, galben, galben la față ca șofranul. Primul din stânga vine la mine și se prezintă - Nicolae Mareș, fostul ministru al agriculturii în timpul lui Antonescu.
Era inginer constructor de căi ferate. Al doilea se scoală în picioare și se prezintă, Ioan Arbore, general, fost ministru al economiei în timpul lui Antonescu. Înaintea lui Iacobici a fost șeful Marelui Stat Major. Al treilea vine și el la mine, prezentându-se Turcu Nicolae, elev de liceu, prăpădit și slab ca vai de el. Ei trei erau locatarii celulei 309 de la vestitul Celular al Aiudului. Am mai venit și eu, alt prăpădit, să sporesc numărul la patru. De-abia încăpeam pe prici. Locul meu era între generalul Arbore și Turcu. (...)
Din povestirile generalului Ion Arbore am înțeles multe lucruri. Era fiu de preot, ceea ce s-a și văzut în tot comportamentul lui. Se ruga tot timpul în celulă. Privea lumea din jurul lui cu multă îngăduință și dragoste. Ne ocrotea cât putea pe noi, cei din apropierea lui, ca pe niște copii. La rându-ne, fiecare din noi ne-am istorisit trecutul nostru, cu toate neajunsurile și pățaniile noastre.
Generalul Arbore și-a petrecut copilăria în Dobrogea, în apropierea Deltei, la Sarinasuf, unde tatăl său era preot. Mai avea un frate, profesor de limba română la Focșani.
Ne povestise mult despre el, cu lucruri bune și frumoase. Avea o bibliotecă mare și temeinică, de peste 10.000 de volume. Era un om de mare sensibilitate. Spre deosebire de aproape toți cei cu care el a lucrat afară, în mari funcții de stat, era de o modestie rară. El credea cu toată căldura în Dumnezeu.
A murit la
Jilava îngrijind bolnavii. Le spăla rufele de pe ei, murdare de atâta boală, rugându-se lui Hristos. Nu știu cum o fi fost în libertate, dar aici în temniță l-a găsit pe Dumnezeu. A fost un om de o mare ținută morală. Nu l-am auzit o dată bârfind pe cineva. De câte ori Nicolae Mareș se mai scăpa de mai vorbea de rău pe cineva, el îi spunea:
- Măi Nicolae măi, nu vorbi cu păcat de oameni, că numai Dumnezeu știe ce-o fi fost în sufletul lor, de-or fi greșit. Nici noi n-am fost mai buni.
Adeseori ne povestea lucruri din copilăria lui, de felul cum a reușit să răzbată în viață. A parcurs drumul, în cariera lui de ofițer, de la sublocotenent și până la gradul de general prin puterile lui, fără a fi ajutat de cineva din afară. (...)
În fiecare zi, generalul Arbore se ruga cu multă căldură, stând pe prici la locul lui. Senin, le primea pe toate câte veneau pe capul lui. Niciodată nu l-am auzit văicărindu-se. Ca dreptul Iov, mulțumea lui Dumnezeu de tot ceea ce se întâmpla. Într-o bună zi, ușa se deschide și un ofițer îmi spune să-mi fac bagajul și să ies afară. Îmi iau rămas bun de la generalul Arbore și de la Nedelcu și ies afară. Generalul Arbore îmi urează mult noroc. De atunci nu l-am mai văzut. Aveam să aflu că a murit la Jilava, îngrijind bolnavii. Dumnezeu să-l odihnească în pace, că a fost un mare român și un bun creștin. (...)
Mă ducea mereu, gândul la generalul Arbore, pe care-l lăsasem în celulă, slăbit de tot, de de-abia-și ținea sufletul. Ridicam ochii din curtea fabricii și priveam acel colț de Celular, unde știam că-l lăsasem pe Arbore. Vocea lui blajină și dragostea față de om îl defineau ca pe un adevărat părinte. Ajuns la un oarecare confort, adesea mă gândeam la el, care dormea tot pe prici, cu o rogojină ferfeniță și o pătură, veche de când lumea, roasă de vreme și găurită.
(Atanasie Berzescu - Lacrimi și sânge. Rezistența anticomunistă armată din munții Banatului, Editura Marineasa, Timișoara, 1999, pag. 131, 137-138, 141, 144)