Odata, pe cand savarsea sfanta Liturghie in ziua hramului unei vechi biserici de lemn din Timisoara,in ziua Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, a izbucnit un mare foc in partea de apus a Timisoarei. Un vant puternic intindea parjolul cu repeziciune asupra intregului oras. Multi au pierit atunci in flacari, iar groaza ii cuprinsese pe toti. Sfantul Iosif, vazand prapadul, a iesit in fata bisericii luand cu sine Sfintele Taine si cazand cu fata la pamant si cu toata puterea sufletului sau cerand indurare lui Dumnezeu sa scape cetatea de prapad, deodata nori negri s-au ridicat dinspre miazazi intunecand tot cerul si o ploaie torentiala s-a varsat timp de mai multe ore, fara incetare, pana a stins cu totul focul nimicitor. Si Sfantul Iosif, ridicandu-si fruntea de la pamant, multumea lui Dumnezeu cu lacrimi pentru mila ce a facut-o izbavind de moartea cea napraznica a prapadului. Apoi, mergand acasa, s-a inchis in chilia sa si timp de trei zile n-a mai iesit. Cand s-a aratat din nou in lume, pe dosul palmei lui de la mana stanga ii aparuse semnul sfintei cruci, ca si cand ar fi fost ars cu fierul inrosit. Semnul acesta a ramas pe mana Sfantului pana la sfarsitul vietii lui, semn care i-a fost dat de Dumnezeu pentru aducerea aminte a marii Lui milostiviri.

In ziua Sfintilor Arhangheli, 8 noiembrie, mergand Mitropolitul la Partos, pentru hramul manastirii de acolo, l-au intampinat o multime de credinciosi. Dand sa intre in biserica pentru a savarsi dumnezeiasca slujba, a fost oprit de unsprezece ologi si suferinzi care ii cereau indurare.

“Nu-mi cereti mie tamaduire”, le spunea Sfantul, “ci cereti tamaduitorului de oameni, Domnului nostru Iisus Hristos, rugati-va Lui si va veti vindeca”.

Apoi, oprindu-se in mijlocul lor si punand mainile peste ei, s-a rugat si in aceeasi clipa un fior a strabatut trupurile lor istovite de suferinta si, revenindu-le puterea, s-au ridicat cu totul sanatosi. Atunci, plini de recunostinta, multumeau din suflet lui Dumnezeu si Sfantului pentru o indurare ca aceasta asupra lor.

Simtindu-se ingreunat de povara anilor si dorind a petrece viata ce-i mai ramasese in liniste, Sfantul Iosif s-a retras din scaunul mitropolitan al Timisoarei, inchinoviindu-se la manastirea Partos. Trei au mai fost anii pe care i-a petrecut aici (1653-1656) intru rugaciune si faceri de bine, pana a trecut la cele vesnice.

Despre aceasta glasuieste o insemnare cu mana facuta in 1655 pe un Minei slavon din 1529 care a apartinut manastirii Sangeorz: “Aceasta carte este a domnului Mitropolit Iosif al Timisoarei la anul 1655… care de bunavoie a parasit eparhia, retragandu-se in manastirea Partos, unde a trait cativa ani si apoi s-a mutat la viata vesnica unde sfintii se odihnesc.”

Traditiile spun ca in momentul adormirii sale, clopotele manastirii au inceput sa bata singure, fara sa le traga cineva, ducand in departari trista veste. Apoi trupul neinsufletit al marelui mitropolit a fost asezat intr-un mormant zidit in naosul bisericii manastiresti, in dreptul usii de intrare care e spre miazazi. Pe lespedea ce s-a asezat deasupra, maini pioase au sapat o inscriptie care inainte cu aproape un veac se citea cu usurinta: “Sviatitel Iosifa novii bivsii Mitropolita Temisvarskii” – “Preasfintitul Iosif cel Nou, fost Mitropolit al Timisoarei”.

Era sfarsitul verii lui 1656 cand a trecut la cele vesnice la 85 de ani parintele duhovnicesc al ortodocsilor din partile Banatului. Sfantul Iosif numit de acum “cel Nou” – spre a-l deosebi de alti sfinti mai vechi cu acelasi nume – nu a incetat nici dupa moarte sa vina intr-ajutor credinciosilor, pe multi din cei care se apropiau cu rugaciuni de mormantul sau usurandu-i de necazurile si suferintele lor. Astfel, in constiinta tuturor s-a intarit din ce in ce mai mult convingerea ca a fost sfant cu adevarat.

Despre cinstirea de sfant care i s-a dat din vechime, marturiseste printre altele icoana pictata la 1782 de preotul Stefan Bogoslovici la cererea protopopului Jebelului, Ioan Suboni, si asezata pe peretele bisericii manastiresti din Partos, deasupra locului unde a fost ingropat. Pe aceasta icoana gasim scris un text slavon continand troparul inchinat Sfantului, care in romaneste se traduce precum urmeaza:

“Din tinerete te-ai supus cu totul Domnului, in rugaciuni si nevointe si in posturi, chipul bunatatii fiind. Pentru aceasta, Dumnezeu vazand osardia ta cea buna, arhiereu si pastor Bisericii Sale te-a pus. Drept aceea si dupa moarte cinstit trupul tau intreg si nestricat s-a pastrat. Sfinte Iosife, roaga-te lui Hristos Dumnezeu sa daruiasca iertare celor ce cu credinta si cu dragoste savarsesc sfanta pomenirea ta”.

Cu adevarat multe minuni s-au savarsit la mormantul Sfantului. Se stie ca fostul jude al Timisoarei, Marcu Mutiu, s-a tamaduit de boala venind sa se roage aici. Drept multumire pentru aceasta, el a zidit, in anul 1750, alaturi de vechea biserica manastireasca, o alta, noua, mai mare si mai trainica.

Mai mult decat atat insa, fostul mitropolit al Timisoarei intra statornic in constiinta credinciosilor banateni, el fiind invocat in orice imprejurare deosebita a vietii lor. Cand, bunaoara, un anume Peici intreprinde in anul 1749 o calatorie la Ierusalim, el se aseaza sub protectia Sfantului si daruieste manastirii Partos o Evanghelie pe care la 30 mai 1749 noteaza: “Aceasta sfanta carte trebuincioasa pentru suflet, asa numita Evanghelie, o depun azi eu pacatosul robul lui Dumnezeu, numit Hagi Peici, la manastirea Partos unde este asezat trupul Sfantului vladica Iosif, cu hramul Sfantului Arhanghel Mihail, pentru binele nostru, pentru calatoria fericita spre mare acetate Ierusalim. O daruiesc manastirii sus-amintite pentru sufletul raposatilor Nedelcu, Maria, Matei, Maria, Gligorie, Ioachim, Marta, pentru amintire vesnica”. Evanghelia, provenind de la biserica din Giera, se afla acum la biblioteca Episcopiei ortodoxe sarbe dinTimisoara.

Sirul credinciosilor din departari, veniti in pelerinaj la praznicul hramului, nu s-a intrerupt niciodata; ei vin, fara incetare, ca sa-si gaseasca linistea izvorata din credinta in puterea binefacatoare a rugaciunii. Din daniile lor, la Partos, s-au pastrat icoanele data de Traila Lupu in 1827, de Miuta si Erdelean si Penticostarul daruit de Iacobici: “Acest Penticostar l-a cumparat Dimitrie Iacobici din Ciacova fiind intr-o mare nevoie. Atunci si-au pus toata nadejdea in Dumnezeu, in Mantuitorul Iisus Hristos si in Sfantul Iosif si facandu-se rugaciuni, s-a mantuit cel mai de sus. 19 mai 1870.”

Tinand seama de viata si petrecerea cuviosului Mitropolit Iosif si stabilindu-se fara putinta de tagada ca el a stralucit ca un adevarat vas ales al Domnului prin credinta curata si ca a lasat in urma lui mireasma sfinteniei, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat la 28 februarie 1950 sa-l aseze in ceata sfintilor, statornicind data de 15 septembrie a fiecarui an pentru cinstirea lui cu toata cuviinta. Proclamarea solemna a canonizarii Sfantului Ierarh Iosif cel Nou de la Partos s-a facut duminica, 7 octombrie 1956, dupa ce, din vreme, moastele sale au fost aduse de la manastirea Partos si asezate in catedrala mitropolitana din Timisoara.

La 20 iunie 1992 Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a decis generalizarea cultului Sfantului Iosif cel Nou in tot cuprinsul Patriarhiei Romane.

In anul 1997 Sfantul Sinod l-a desemnat pe Sfantul Iosif cel Nou de la Partos ca ocrotitor al pompierilor militari din tara noastra, avand in vedere minunea salvarii Timisoarei de la un cumplit incendiu. Astfel, el este sarbatorit in fiecare an de catre formatiile de pompieri odata cu Ziua pompierilor militari – 13 septembrie.