[laurastifter]

În prealabil postat de MihaiG

Doamnă Laura, acelaşi Hristos căruia i-aţi jurat fidelitate veşnică este cel care (după cum bine observa în altă parte domnul Dragomir) a vorbit de mai multe ori despre Iad, scrâşnirea dinţilor etc. decât despre Rai.

Iadul nu este doar alegerea liberă a unora de a fi departe de Dumnezeu. În nenumărate locuri din Scriptură, din Tradiţie, din scrierile sfinţilor, etc., este prezentat drept dreaptă pedeapsă şi drept veşnic chin, veşnică tortură şi agonie.

Eu apreciez poziţia oricui încearcă să se detaşeze de aceste învăţături. Însă sunt învăţăturile Bisericii dumneavoastră. Nu doar ale habotnicilor, ale ortodoxiştilor sau ale mai ştiu eu cui.

Dacă x şi z de pe acest forum doresc să eticheteze poziţia mea drept mândrie drăcească, e treaba lor.

Dar situaţia în care un om ar suferi o eternitate de chinuri pentru că a greşit într-o viaţă finită din punct de vedere temporal este de o nedreptate (scuzaţi ironia şi ignoraţi "mândria") strigătoare la cer.

Iar ideea că cineva ar putea fi veşnic fericit în condiţiile în care o persoană care i-a fost apropiată, un părinte, un soţ, un copil, va fi chinuit pentru veşnicie pentru păcatele sale - este o monstruozitate.

Poate că sunt mândru, sau nebun, dacă gândesc aşa. Bine. Sunt ce vreţi voi. Sunt mândru, sunt nebun, dar fericirea în paralel cu suferinţa celor apropiaţi rămâne o MONSTRUOZITATE.

Nu m-am gândit să număr menţiunile despre iad din Sf. Evanghelie pentru a vedea dacă ele sunt mai multe decât cele referitoare la rai. :)
Oricum, expresiile evanghelice pe care le-aţi menţionat ("scrâşnirea dinţilor" etc) sunt alegorice, fiind rostite în parabole. Chiar îmi vine-n minte acum titlul celei mai noi cărţi a domnului Andrei Pleşu: "Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste"... Vedeţi, în unele parabole cei care merg în iad sunt înfăţişaţi ca 5 fecioare cărora li se refuză intrarea la nunta Mirelui ceresc (deci, o privare de comuniunea cu Dumnezeu), în alte locuri este vorba de un foc (evident, spiritual: chinurile cauzate de mustrările conştiinţei etc) şi o sete veşnică (setea de Hristos), fiind evidenţiate astfel diverse laturi ale suferinţei pe care o trăiesc, încă din viaţa aceasta, cei care nu vor să iubească.
Gândiţi-vă la cei care se sinucid (nu mă refer la bolnavii psihic care n-au discernământ şi nici nu aduc în discuţie situaţia celor care-şi iau viaţa din cauza unor suferinţe fizice aproape imposibil de îndurat, ci îi am în vedere pe cei care aleg să încheie conturile cu lumea asta doar pentru că i-a părăsit iubitul/iubita, au pierdut în afaceri etc). Oare cine i-a dus pe aceştia în pragul disperării? Oare nu tocmai lipsa lui Dumnezeu din mintea lor?
Oare nu cumva dorul lor cel mai profund, neconştientizat nici chiar de către ei înşişi, este tocmai acela de a trăi bucuria veşnică a comuniunii cu Dumnezeul iubirii?? Cine i-a împins pe aceştia în adâncul deznădejdii? Dumnezeu? Nicidecum! Atunci, nu ne-am putea gândi, oare, că adevăratul motiv al disperării acestor persoane este iadul lor lăuntric, al cărui autor, evident, nu este Tatăl Cel ceresc?...
Da, iadul este o pedeapsă veşnică, în sensul în care se poate spune şi despre consecinţele negative ale alegerilor noastre mai puţin importante că sunt resimţite ca pedepse ale propriei lipse de responsabilitate. Iadul este o stare spirituală, nu un loc şi se află... în inimile celor care se închid, se izolează de Dumnezeu şi de semeni, se degradează spiritual până-ntr-atât încât nu mai găsesc în ei înşişi puterea de a trăi iubirea. De aceea, iadul este, aşa cum aţi scris dvs, o veşnică agonie sau, cum spunea părintele Stăniloae, "o moarte conştientă". Este "o moarte conştientă" şi - îndrăznesc să adaug - aleasă în mod liber.
Spuneaţi că este incorect să suferim veşnic pentru păcate comise în timp?
Da, sunt întru totul de acord. Acesta a fost, cred, unul dintre motivele pentru care Fiul lui Dumnezeu a coborât la iad, eliberându-i de acolo pe toţi cei ce I-au acceptat prezenţa şi iubirea. Cred că Dumnezeu vrea şi poate să-i elibereze pe oameni şi de acolo, adică şi dintr-o astfel de stare a conştiinţei. Dacă omul nu vrea, ce să-i facă Dumnezeu? Să-l mântuiască împotriva voinţei lui? Ce mântuire ar fi aceasta? Poate exista fericire fără dragoste şi dragoste fără libertate?
Sfinţii Părinţi (de exemplu, Sf. Vasile cel Mare) consideră că dragostea lui Dumnezeu este resimţită ca foc şi chin veşnic de către cei care nu o merită. Oare nu simţim astfel şi-n lumea aceasta, atunci când rănim, dezamăgim, trădăm iubirea unei fiinţe dragi? Oare nu am prefera, în astfel de momente, ca celălalt să nu ne fi acordat atât de multă încredere, să nu fi făcut atât de mult pentru noi?... Sf. Isaac Sirul scria că se teme nu de pedeapsa lui Dumnezeu, ci de iubirea Sa cea infinită şi necondiţionată faţă de fiecare suflet omenesc. Ce poate fi mai tragic, mai ruşinos, mai chinuitor decât conştiinţa faptului că am păcătuit împotriva Celui Care S-a sacrificat pentru noi? Şi ce poate provoca mai multă suferinţă decât lupta interioară între conştientizarea propriei stări de decădere morală şi ispita, dorinţa de a rămâne în continuare în întunericul păcatului?
Dvs. spuneţi că n-aţi putea fericit ştiindu-i pe cei apropiaţi în iad?
Da, nici Hristos nu poate... de aceea S-a sacrificat şi, deşi doreşte atât de mult mântuirea noastră, nu ne constrânge s-o acceptăm. De aceea, El este, cum spunea Pascal, "în agonie până la sfârşitul veacurilor" sau, potrivit Sfântului Ioan Evanghelistul, El este "Mielul jertfit de la întemeierea lumii". Nici Moise n-a vrut să intre în pământul făgăduinţei fără poporul pe care-l conducea, deşi membrii acelei generaţii, dispreţuindu-şi propria libertate, tânjeau după întoarcerea în robia egipteană.
Nici Sf. Apostol Pavel şi-a exprimat dorinţa de a-şi sacrifica propria mântuire pentru salvarea spirituală a conaţionalilor săi care nu credeau în Hristos Dumnezeu. Sf. Teodor Studitul, în acelaşi autentic duh evanghelic, mărturisea că nici n-ar accepta să intre-n rai dacă, pentru aceasta, ar fi nevoit să se despartă de obştea mănăstirii sale.
Şi ce dovedeau toţi aceştia? Faptul că raiul era... în sufletele lor, pentru că Raiul este Hristos, Care suferă şi Se jertfeşte pentru fiecare suflet lipsit de dorinţa de a iubi.
Dvs nu puteţi accepta ideea că o persoană apropiată ar merge în iad? Înseamnă că... n-aveţi cum să nimeriţi adresa iadului, fiindcă aveţi Împărăţia lui Dumnezeu în sufletul dumneavoastră! :)
Dacă fericirea lui Dumnezeu ar fi însemnat indiferenţă faţă de cei lipsiţi de capacitatea de a iubi, atunci... Hristos nu S-ar mai fi întrupat în istorie şi n-ar fi ales calea jertfei supreme pentru eliberarea fiecăruia dintre noi.
În final (fiindcă observ că, nu ştiu de ce, mi-a ieşit un comentariu lung şi am sărit de la o idee la alta), aş vrea să vă împărtăşesc un citat al părintelui Steinhardt care, deşi foarte scurt, exprimă într-un mod uimitor de profund esenţa iadului - refuzul liber şi conştient al dragostei lui Dumnezeu: "Nu de Dumnezeu mă tem (fiindcă e atotbun), ci de mine însumi: liber şi rău fiind, pot să nu-I deschid uşa".
A, mi-a venit în minte chiar acum şi un alt citat al lui Steinhardt (ale cărui cărţi m-au ajutat şi mă ajută enorm în creşterea mea spirituală): "Biruitorule al beznei, scoate-ne din îngusta, neagra puşcărie în care singuri, de proşti şi răi ce suntem, ne-am înzidit".
Ambele citate se găsesc în volumul de predici "Dăruind vei dobândi", dar nu mai stau acum să caut paginile. :)

O seară minunată să aveţi şi un an nou plin de bucurii!

P. S. Spuneaţi că este posibil ca anumite persoane de pe forum să vă eticheteze atitudinea drept "mândrie drăcească". Ce importanţă are?
Esenţial este... să-L regăsiţi pe Dumnezeu pentru că, deşi dvs. nu mai credeţi în Hristos, crede El în dvs.

Doamne ajută!