In "tineretea" mea, pe la 18 ani m'am indragostit. Am cunoscut o fata, tot la distanta, ca si tine. Ea avea 17 ani eu 18. La varsta aceea spuneam ca doresc o familie etc, dar daca ma intrebai "Cand?" iti ziceam ca, "Pai stai, sa termin facultatea, sa termine si ea facultatea.". Intentiile mele erau bune, dar prost puse in practica, pentru ca inainte de a intra intr'o relatie cu gand de casatorie trebuie sa stii ca te si poti casatori. Adica promosiunile si aparentele nu inseamna nimic. Si oricat de sincer ar fi cineva, trebuie sa gandesti realist daca este si posibil sa faca ceea ce spune.
Asa, si dupa 3 ani jumatate m'am despartit de ea. Ai mei nu erau de acord cu asta si sincer, simteam si eu ca nu era ok. Pentru unele lucruri merita sa lupti, si e nobil. Dar nobile sunt doar acelea in care lupti cu capul sus, nu plecat. Stiu ca iubirea poate parea nobila, dar iubirea fara materializare nu este iubuire. Iubirea nu este doar un sentiment, e o stare de fapt. E o alegere. Si iubirea normala trebuie sa creasca in cadrul in care ea se poate materializa intr'o casatorie.
Nu iti spun asta sa te demoralizez. Am trecut si eu fix prin ceea ce treci tu. Mama ma facea sa ma simt prost doar ca sa vad ca are dreptate. Si nu este corect modul in care proceda, dar premisa era corecta. Poate ca parintii nu stiu sa se comporte cand vad pericolul, dar nu inseamna ca nu au dreptate.
Dupa un an am fost complet vindecat de aceasta relatie. Din pacate am descoperit ca a fost doar timp pierdut. E frumos sa iubesti, dar iubirea trebuie sa fie matura. Sa iubesti cu inima dar sa gandesti cu capul. Cand cele doua coincid, este prefect. Dar cand cele doua merg una impotriva celeilalte, de obicei se lasa cu rani. Este frumos ca prima iubire sa duca si la casatorie. Din pacate eu nu am avut aceasta intelepciune atunci. Insa mai bine sa judeci din timp daca un lucru este bine sau gresit facut decat sa il duci la final sperand ca va fi bine.
"Inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?", Ieremia 17:9
|