[myself00]

1.3. Servicii și deservicii eclesial-filantropice
Hristos, Cel care a spus ”că atunci când faci milostenie să nu știe stânga ce face dreapta” (Matei 6, 3) tot El ne spune că ”aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). În acest context înțelegem că atunci când facem fapta filantropică cu discreție ne folosim duhovnicește, însă dacă tăcerea și discreția noastră merge la extrem, atunci serviciul filantropic personal devine deserviciu eclesial, întrucât putem decepționa pe semneii noștri, care pot trage o concluzie falsă, că noi, ca și creștini, nu trăim cum ne rugăm și nu ne putem arăta credința și prin fapte bune. ”Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (1 Ioan 3, 18) întrucât ”credinţa ta fără fapte este moartă în ea însăși… iar eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea” (Iacob 2, 17-18). Deci filantropia are și un caracter misionar și de mărturisire publică a credinței noastre.
1.4. Precizări metodologice şi perspective hristice
În contextul globalizării fără de Hristos și a mondializării sărăciei este nevoie, mai mult ca oricând, de o Filantropie viabilă, misionară, neprozelită, practică şi nu privită doar ca o acțiune caritabilă pentru societate, separată de cea a Bisericii, sau doar ca activism social, bazat doar pe criterii sociale ”pentru binele comun” sau o filantropie generată de complexe nejustificate de inferioritate sau de concurență confesională, ci privită ca activitate firească de purtare de grijă a “socialului” în cadrul Bisericii, având grijă ca socialul să nu cadă liber spre secularism, ci meținerea lui în Trupul Tainic al lui Hristos cu valoare eshatologică și mântuitoare.
Socialul trebuie regândit în cadrul Sf. Evanghelii, fară ca socialul și politicul să se simtă îngrădite sau frustrate. (Vezi pe larg Pr. Dr. Mihai Valică, Prof. dr. univ. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu și dr. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, București, 2007, pp. 54-55).
Filantropia diaconală nu trebie să se oprească doar la a dărui săracilor şi bolnavilor cele de trebuinţă pentru trup. Filantropia trebuie mereu însoţită de actul de catehizare şi are ca finalitate nu numai grija de trup, ci mântuirea sufletului celui pe care îl ajutăm în sărăcia sau boala sa.
Este o mare eroare să confunzi demersul firesc de cunoaştere şi aplicare a normelor de asistenţă socială, stabilite pentru această activitate de legile Statului, cu fialntropia diaconală a Bisericii Ortodoxe însăşi. (Vezi pe larg articolul lui Marcel Răduţ Selişte, Fapta bună între filantropie şi asistenţa socială, în revista Rost nr. 29 din iulie 2005).
1.4.1. Filantropia diaconală Ortodoxă între potențial și devenire
Filantropia creştină îşi pierde vocaţia divină atunci când transformă persoana în cifre statistice, când finalitatea nu mai este mântuirea sufletelor, ci raportarea unui număr cât mai mare de porţii de mâncare, pachete sau ajutoare băneşti oferite săracilor, bolnavilor, etc., când ajutorul dat nu are în vedere iubirea omului – filanthropos – ci doar exercitarea unei profesii sau datorii sociale, pastorale sau umanitare.
Sărăcia din România face necesare unele demersuri cu caracter strict tehnic, de un grad înalt de eficienţă, unde contează cifrele şi statisticile. Uităm însă că sărăcia şi boala îşi au cauzele nu în cele ale trupului, ci în cele ale sufletului. Filantropia diaconală nu urmăreşte să acorde cazare şi servicii sociale de cinci stele, ci are în vedere în primul rând mântuirea sufletului. Într-un astfel de context este de preferat bobul de muştar al credinţei şi al dragostei, decât mulţimea proiectelor sociale şi a munţilor de bani.Toate faptele filantropiei diaconale sunt fără suflet dacă nu au pe Duhul Sfânt.
Fialntropia se face de jos în sus, deci în primul rând în parohie, unde preotul şi preoteasa sunt cei dintâi filantropi atât pentru suflet cât şi pentru trup. De aceea trebuie întărită economic și financiar mai mult parohia și apoi eparhia, mitropolia sau patriarhia. În Biserica Ortodoxă Română sunt încadraţi 884 de persoane civile şi 14.513 de preoţi şi diaconi (vezi www.patriarhia.ro) iar infrastructura organizatorică cuprinde absolut toată România până în cel mai mic sătuc. Deci cel mai eficient mijloc de Filantropie îl deţine organizatoric Biserica. Fiecare biserică este un potenţial centru filantropic, fiecare episcop, preot sau diacon împreună cu fiecare credincios în parte reprezintă un posibil filantrop.
Cele aproape 15.000 de locaşuri de cult pot fi 15.000 de mini-centre filantropice, locuri de unde se poate aplica o necesară strategie naţională de filantropie diaconală a Bisericii Ortodoxe. Iată căteva exemple de potențial filantropic și devenire hristică prin slujirea aproapelui spre mântuire.

• 2. Discernământul şi echilibru filantropic diaconal în contextul social de azi

Pentru a se păstra pe tărâm eclesial, Biserica trebuie să misioneze în domeniul so*cial în subsidiar[12] şi să nu fie privită ca o substituire a Sta*tului, nici să fie consi*derată ca o prestatoare de servicii sociale, în locul Statu*lui, o anexă a Ministerului Protecţiei Sociale, cum se întâmplă în lumea neortodoxă.
J. Moltmann spune în acest sens: „Gândirea noastră [în Vest] e deja aşa de operaţionalizată, încât noi adevărul de fapt îl căutăm şi‑l cunoaştem încă numai din practică. Noi suntem tentaţi să facem un «program» din fiecare speranţă a credinţei. Ceea ce nu devine faptă nu are va*loare”[13]. În schimb în Ortodoxie dinamica vieţii şi a fires*cului are întietate în faţa tuturor raţionalizărilor şi re*glementărilor[14].
Altfel spus, Biserica nu trebuie să cadă sau să se prăbuşească într‑un activism social, aşa cum au căzut unele Biserici din Occident, care au redus sensul lor doar la slujirea so*cială, formulând sintagma: „O biserică, dacă nu slujeşte (social n.m), nu slujeşte la nimic” (Eine Kirche, die nicht dient, dient zu nischts), ci ea trebuie să se ocupe primar cu obligaţiile spirituale şi apoi cu cele social‑diaconal‑filantropice, însă cu motivaţie hristică, adică în numele lui Iisus Hristos şi al Bisericii Sale, sub îndrumarea şi cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii locale.
Dimensiunea harică dată prin succesiunea apostolică, cea istorică, împreună cu experienţa Bisericii în slujirea aproapelui, dă actului diaconal‑filantropic consistenţă şi sens, întrucât curge din izvorul cel inepuizabil al Duhului Sfânt[15].