Buna seara!
Mi-e greu sa scriu chiar si acest mesaj, dar o voi face pentru ca gandurile acestea ma framanta din ce in ce mai tare. Sunt o femeie de 32 de ani, care ar vrea sa se intoarca la Dumnezeu si la Biserica, mai ales ca ma aflu in fata unui pas important, ma voi casatori peste 7 luni... As vrea sa intru in casnicia asta cu sufletul curat, sa-i pot cere lui Dumnezeu cu inima impacata binecuvantarea... Dar mi-e teama, ingrozitor de teama, de momentul spovedaniei...
Nu pot sa mint... Nici nu pot sa caut o biserica in care sa fie acceptata cununia fara spovada. Pentru ca simt ca abia atunci as fi cu adevarat "condamnata". Da, am pacate. Nu stiu cat de mari, poate mai mari ca ale altora, poate la fel, nu stiu eu masura raului din lume si din oameni sa pot judeca propria nemernicie... Dar am taria sa le recunosc in fata lui Dumnezeu, atunci cand ma rog... Nu am in schimb taria sa le recunosc in fata unui preot!
De doua ori am incercat. La interval de ani intre ele. Prima data cand eram foarte tanara. Nu am avut o viata usoara, si era momentul in care intram prima data cu sufletul deschis intr-o biserica, cand simteam in adancul sufletului ca pot spune cu toata sinceritatea "Iti multumesc, Doamne, pentru tot ce mi-ai dat...". Asa ca am hotarat sa trec prin asta, am postit, am mers la biserica... Primul junghi in inima l-am simtit cand am intrat si am vazut ca spovedania nu se desfasura intr-un colt, retras, ci preotul spovedea pe toata lumea la un loc, nici gand de intimitate. Dar mi-am lut inima in dinti si m-am dus... Mi-am marturisit pacatele, pentru care ma caiam sincer, dar preotul nu numai ca a repetat cu glas tare, atfel incat au auzit toate batranele de acolo ce-i spusesem, dar m-a privit cu atata dispret si ura incat nici nu am mai fost in stare sa ascult restul... Am fugit cu obrajii rosii, am plans pe drum spre casa, am plans si in casa. Ma simteam ultimul om, o pacatoasa condamnata, asa ca mult timp nu am mai avut curaj nici macar sa intru in biserica, cu atat mai putin sa vorbesc cu un preot...
Totusi m-am intors, cu aceleasi ganduri, peste ani, din nou caindu-ma pentru pacate, dar si pentru indepartarea mea de Dumnezeu, si am patit cam acelasi lucru. De data asta fara umilinta publica, dar am ramas socata de atitudinea preotului, de intrebarile pe care mi le punea (daca ar fi folosit termeni ca "sodomie" nu mi s-ar fi parut poate deplasat si umilitor, dar m-a socat in primul rand exprimarea neaosa si apetitul pentru detalii al parintelui...). Din nou am iesit de acolo cu obrajii in flacari, plangand, simtindu-ma umilita. De data asta nu mai primisem ura, ci ironie si dispret... Oare un om, oricat de impovarat de pacate, nu merita o urma de iubire din parte preotului in fata caruia ajunge sa-si deschida sufletul? Ca nu dojana a fost cea care m-a descumpanit, dojana facuta cu iubire mi se pare emotionanta, ma duce cu gandul la cea a unui bunic fata in fata cu copilul neascultator... Ce m-a durut era... Lipsa totala a iubirii si a intelegerii.
Am nevoie sa imi curat sufletul, sa imi marturisesc pacatele, sa imi indeplinesc canonul... Dar nu mai am puterea sa indur inca o data asta. Raceala, dispretul... Mai exista preoti iubitori de oameni?
|