PETRU POPTEAN, EROU-MARTIR
27 ianuarie 1965 – 21 decembrie 1989


„În fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la serviciu, îmi spunea: «Mamă, ai uitat ceva!» Şi-atunci ştiam că trebuie să-l stropesc cu aghiasmă”.


Avea vise simple: să se căsătorească, să aibă copii cât o echi*pă de rugbi, să ducă o viaţă liniştită. Mereu îi spunea mamei sale: „Lasă, mamă, că o să vină soarele şi pe strada noastră”. Dar a venit decembrie 1989. 21 decembrie l-a adus în Piaţa Univer*sităţii. Aflase de la Radio Europa Liberă ce se întâmplase la Timi*şoara. Deşi presimţea o tragedie, îi repeta mereu surorii lui: „Nu-i păcat de morţii de la Timişoara, să rupem noi rândurile şi să plecăm?” Şi a rămas – alături de mulţi alţi tineri, de Monica, sora lui, de Gabriela Poptean, verişoara lui, de Violeta Brad, o consăteancă, şi ea victimă în acea noapte. În jurul orei 18:00, cordonul de scutieri din faţa Sălii Dalles se dă la o parte şi un camion ucigaş intră în plină mulţime. „Nu e coşmar ce vezi, e realitatea”, îi şopteşte surorii lui şi se smulge de lângă ea să ajute răniţii. „Criminalii omoară lumea, mă duc să ridic răniţii!” Însă Petrică e împuşcat în abdomen, în şoldul stâng. Se târăşte până la Monica să o ferească de gloanţe. Dar sân*gele ţâşneşte cu putere din şold. Ţipând după ajutor, Monica reuşeşte să oprească o Dacie break ce trecea prin zonă şi, împre*ună cu alţi câţiva tineri, îl pune pe Petrică pe bancheta din spate a maşinii. Tot drumul îl susţine pe fratele său, încercând să-i oprească sângele. Nu-şi putea imagina că Petrică, fratele ei, un om atât de puternic şi de sănătos, o să moară. Îl săruta mereu şi-l ruga să nu moară. Iar el zâmbea şi o ruga cu lacrimi în ochi să aibă grijă de părinţi. Cu ochii larg deschişi spre viitor… Purta cu el, în acea după-amiază de 21 decembrie 1989, o iconiţă însângerată, o foaie de parcurs şi mir sfinţit.