[laurastifter]

Băieţelul verişoarei mele primare (care-mi este şi naşă de Botez) are 5 anişori şi este foaarte isteţ.
Acum câteva luni, plimbându-se cu tatăl lui seara, a spus, dintr-odată, văzând luna pe cer: "oare cum stă luna aşa, pe cer? Cred că o ţine Dumnezeu cu mintea".
Mirat, tatăl lui l-a întrebat: "vrei să spui că o ţine cu mâna, nu?", dar copilul a răspuns: "Nu, tati, nu cu mâna! O ţine Dumnezeu cu mintea, că dacă ar ţine-o cu mâna, s-ar vedea degetele pe cer".
Ce ziceţi?
Eu am rămas uimită... şi m-am gândit că acest gen de gânduri ale copilaşilor ne ajută să înţelegem de ce e necesar să devenim asemenea lor pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. De asemenea, îmi este mai uşor să înţeleg că noi am fost creaţi cu tendinţa naturală de a crede în Dumnezeu şi de a-L iubi.

Bine, băieţelul despre care vă spuneam, Bogdănel, scoate o mulţime de perle, aproape de fiecare dată când vorbesc cu el, dar aceea cu luna mi s-a părut, de departe, cea mai profundă. Altele sunt aşa, comice, copilăreşti. De exemplu, mi-a spus că Moş Crăciun i-a adus cadourile mai devreme cu câteva zile. L-am întrebat de ce şi mi-a explicat că el a împodobit bradul de la Moş Nicolae şi, de aceea, Moş Crăciun nu şi-a mai dat seama că e prea devreme să aducă darurile. :))

Doamne ajută!