pe mine nu numai ca nu m-a vrut dar nu s-au simtit instare nici sa ma creasca primii 6 ani,parintii dau vina pe sit,materiala dar problemele erau de alta natura.Cand s-a nascut fratele meu 10 ani mai tarziu,atat de tare si l-au dorit si s-au bucurat,incat toata copilaria mi-a fost marcata de dragostea manifestat fata de el si "raceala"fdata de mine.In realitate si pe mine ma iubeau insa intre noi nu exista acea relatie "calda"eu ii respingeam,nerecunoscandu-i,iar ei imi raspundeau la fel.Acum imi dau seama cata suferinta le-a provocat atitudinea si reprosurile mele.E tare greu sa fii parinte,e o misiune grea,sa nu judecam.Imi amintesc dupa 7 ani ca am devenit baby siterul fratiorului meu,o srcina cam grea pt.un copil care insa mi-a prins bine acum si mi-a dezv.latura materna f.tare...sa va povestesc cum ma jucam eu la coada la lapte la 5 dimineata...cunoscutele ratii,cu caruciorul pe afara....eram uneori tare trista ca nu ma puteam juca cu alti copii si faceam pe dadaca..dar Dumnezeu ma iubeste si parintii mei au revenit la sentimentele bune fata de mine...cred ca si eu am fost un decretel mic..si am supravietuit,mama ma concepuse cu cateva luni inainte de nastere,ceea ce era un lucru f.grav si "din cauza"mea s-a si maritat in pripa.Cand ma gandesc la copilaria trista a mamei mele ramasa orfana de un parinte,crescuta intr-o saracie lucie...ma bucur ca am avut parte de parinti macar in acte primii ani.
|