Cu siguranță Pleșu este capabil să producă emoții, și încă unele profunde, mi se pare mie. Deși nu consider că ăsta trebuie să fie criteriul de apreciere al duhovniciei unui om sau a unei opere. Duhul lucrează profund în sufletul omului, iar emoțiile sunt uneori superficiale. Cuvintele unor oameni înduhovniciți aduc roadele Duhului Sfânt în sufletele celorlalți: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândețea, înfrânarea, curăția (Galateni 5, 22-23).

Schimbarea pe care o provoacă în sufletele unora ultimele cărți ale lui Andrei Pleșu este de adâncime. N-am citit „Parabolele lui Iisus”, însă „Despre Îngeri” mi s-a părut o carte deosebit de profundă, și, în nepriceperea mea poate, o consider de mare valoare teologică.
Un laic, umblând prin toate culturile, vorbește atât de bine, de avizat despre îngeri și despre realitatea nevăzută, privind cu ochi critic, de cercetător, însă luminat, totodată, de o credință pe care n-o afișează ostentativ, însă o trăiește foarte firesc, încât mă cucerește, îmi întărește credința, mă minunează. Cartea lui e o poartă deschisă către o lume uimitoare, ne arată ce a văzut cu ochii lui - nu doar ai minții (intelectuali), ci și ai credinței.
Iar cu privire la Parabolele lui Iisus, din conferința pe care am urmărit-o pe net, am văzut că abordează îneosebi modul paradoxal în care se adresează Domnul, contrariind de multe ori ascultătorii, nelăsându-și învățătura cuprinsă de vreun sistem sau ideologie, lăsând întotdeauna un semn de întrebare, obligând oamenii să gândească, să-și pună întrebări, să înțeleagă dumnezeiește, cu alte cuvinte să se pocăiască, întrucât metanoia asta înseamnă în primul rând: schimbarea gândirii.
Din analiza parabolelor lui Iisus făcută de Pleșu reiese, în cele din urmă, că ele sunt cu adevărat dumnezeiești, că Domnul n-a vorbit omenește, deși s-a folosit de cuvinte și moduri de exprimare omenești.