Ovidiu, nu vreau sa te contrazic, pentru ca eu chiar cred in faptul ca suntem diferiti... Cu totii venim din acelasi loc, si aspiram spre acelasi tel, dar caile nu se suprapun. Pentru tine poate ar fi fost solutia perfecta. Pe mine m-a facut sa stau departe de Casa Domnului 6 ani... Eu nu am vrut sa condamn pe nimeni, ma gandesc, dupa cum am mai spus, ca si un preot este tot om, nu stiu exact ce s-a intamplat in ziua aceea, nu stiu daca nu cumva a trecut el insusi prin ceva greu, care i-a tocit rabdarea, care l-a indemnat sa faca acea "spovedanie de grup"... Poate avea si el un copil bolnav acasa, poate era el insusi bolnav, poate era obosit... Poate a gresit si s-a cait dupa aceea. Sau, poate, pur si simplu, intelepciunea lui nu era nelimitata, poate a intalnit oameni ca tine, care au primit cu bucurie acest mod public de ispasire a pacatelor, nu stiu... Nu m-am mai intors acolo niciodata, si oricum nu sunt eu vrednica sa-l judec. De aceea m-am ferit sa spun numele preotului sau biserica la care slujea. Am simtit ca mi-as fi facut un pacat mai mare decat toate... Totusi, cred ca un duhovnic bun este cel care te apropie de Dumnezeu, nu cel care te departeaza.
Si ca sa intelegi - desi am mai spus, dar poate nu am reusit sa ma exprim bine... Nu m-am inrosit nici de rusinea marturisirii, nici pentru ca asteptam lauda pentru faptele mele. M-am inrosit pentru ca ma asteptam sa fiu ascultata si judecata de preot si de Dumnezeu, si m-am trezit judecata de comunitatea din cartier... Mai mult, din cartierul unde locuiam. Si, in cel de-al doilea caz, pentru ca m-am rusinat de limbajul folosit de acel preot si de apetenta lui deosebita pentru detalii sordide... (chiar daca erau pacate pe care in mare masura nu le facusem)...
|