Citat:
În prealabil postat de osutafaraunu
credeți că principiul subsidiarității și enculturația despre care vorbiți ar putea fi puse în legătură și cu Imperiul de Răsărit, respectiv Biserica Ortodoxă? Este în acest sens Biserica Răsăriteană moștenitoarea de drept (sub aspect cultural, structural, poate și politic) al Imperiului cu același nume?
|
Imperiul Roman a subzistat in jumatatea lui rasariteana. In acest sens nu numai ca se poate spune ca Imperiul Bizantin este succesorul Imperiului Roman, ci trebuie obervat ca este Imperiul Roman insusi, existand deplina continuitate. Timp de secole dupa prabusirea statala a apusului incaput pe mana unor neamuri pagane si barbare, crestinatatea apuseana continua sa pulseze in focare de cultura si credinta precum Milano (Mediolanum), Ravenna sau, in afara Italiei, Alexandria, o vreme cea mai importanta scoala de gandire crestina (dupa ce fusese cea mai importanta scoala de gandire rabinica a evreilor din Diaspora). Este meritul lui Dumnezeu, care a operat prin niste imparati romani rasariteni, o pozitie eminenta in aceasta galerie avand-o Iustinian. Sa nu uitam ca, pana la anul 600 sub Eraclie, la Constantinopol se vorbea latina.
Din pacate, lucrurile nu au ramas asa. Un imparat rasaritean tot mai puternic si un papa tot mai slab in resurse, aflat departe, au facut ca Bizantul sa isi doreasca sa fie A Doua Roma inclusiv pe plan spiritual, nu numai pe plan politico-militar. In Bizant, puterea seculara se amesteca tot mai mult in treburile puterii temporale, incat isi face aparitia
cezaropapismul. Imparatul ajunge sa nu mai asculte de Papa, inscaunand patriarhi dupa bunul plac. Este dat jos patriarhul de drept si pus Fotie. La avertismentul Sfantului Parinte ca Fotie a fost inscaunat talhareste, impararatia ii rade in nas. Situatia s-a redresat atunci, prin venirea la putere a altui imparat care l-a alungat pe Fotie si l-a pus in scaun pe patriarhul de drept si, o scurta vreme, imparatii s-au facut ca asculta de Papa. Dar, cu Cerularie, nu s-a mai redresat. Citim in Biblie ca adesea Dumnezeu i-a intarit pe dusmanii poporului Sau cand acestia o luau razna. Neamuri vag babiloniene venite de niciunde treceau prin foc si sabie mandra cetate a lui David. Prevestirile trimise de Dumnezeu se bazau pe o ipoteza atat de incredibila, incat pe Osea nu-l ia nimeni in serios. Am convingerea personala ca exista o legatura intre schisma orientala si intrarea progresiva a orientului in orbita musulmana.
Fata de aceste tot mai dese alunecari, care au dus in cele din urma la schisma si la Caderea Constantinopolului, papalitatea reactioneaza generand o noua putere seculara crestina. Folosind personalitatea de exceptie a lui Carol cel Mare, in timp ce imparatii rasariteni sunt tot mai nesiguri, Papa sustine o noua imparatie, menita a apara crestinatatea si a face ca legea oamenilor sa coincida cu legea lui Dumnezeu. Asa a aparut Sfantul Imperiu Roman de Neam German, care a subzistat pana la Napoleon si, intr-o anumita forma, pana la 1919. Incoronat de Papa, acest imparat, si nu imparatul Bizantului, primea misiunea de a fi "spada lui Dumnezeu in slujba lui Dumnezeu". O vreme, papalitatea si-a imaginat ca ar putea fi doi imparati cu aceasta misiune, unul bizantin, altul german, in succesiunea celor doua jumatati ale Imperiului Roman, fiindca aceleasi titulaturi si proceduri diplomatice folosite de Papa in raport cu Imparatul apusean le regasim in raport cu Imparatul Rasaritean. Incercari de a reface unitatea spirituala a Imperiului (cu mentinerea diviziunii seculare) nu au lipsit. Conciliul de la Lyon si Conciliul de la Ferrara-Florenta sunt principalele momente de referinta in aceste incercari. Din pacate, duhul "printului lumii acesteia" a facut ca, pana azi, sa se inregistreze putine progrese in efortul de a raspunde voii Domnului de a fi "o singura turma si un singur pastor". Dar, sa nu dam vina mereu pe altii, fie ei si imparati. Intrebarea este: ce putem face noi pentru unitatea Bisericii ? Am raspuns la aceasta intrebare pe la varsta de 23 de ani, cand l-am lasat pe patriarhul Constantinopolului sa se mai gandeasca cateva secole si am trecut la Biserica Romana Unita.
Acuma, ca sa incerc sa raspund intrebarilor dv punctuale, privind enculturatia si subsidiaritatea: cred ca enculturatia este deopotriva intalnita in Apus si in Rasarit. Spre exemplu, pentru cine s-a aplecat putin asupra obiceiului colindatului, e evident ca avem aici o practica pagana care a fost recuperata de Biserica.
In privinta subsidiaritatii, insa, raspunsul este diferit. Poate ca tocmai din cauza cezaropapismului de care am amintit. Mai marii din rasarit, fie ei lideri lumesti sau lideri religiosi, au o pornire irepresibila de a-si asuma intregul tort. Ce ilustrare mai adecvata a acestei atitudini contrare subsidiaritatii putem gasi decat la causticul Caragiale, in care numele catindatului "din capitala unui judet de munte, in zilele noastre" vine "pe sarma de telegraf", de la Bucuresti ?