In puscariile comuniste, martirul Oprisan planuia sa scrie o epopee:
În 1946 Oprișan a venit în România și a activat puțin pe linie legionară. Apoi s-a întrerupt activitatea lui în urma convenției legionarilor cu comuniștii, ca legionarii să nu activeze, iar comuniștii să-i lase în pace. Dar, după ruperea convenției de către comuniști, Oprișan a fost arestat și condamnat. Dus la
Pitești, furia lui Țurcanu s-a îndreptat asupra lui în gradul cel mai înalt. Voinic și bine făcut, rezistența lui fizică s-a frânt în urma repetatelor bătăi.
Tuberculoza l-a sleit și l-a ucis lent sub îngrijirea plină de atenție a lui Calciu. Firește, i s-au refuzat medicamentele.
Oprișan intenționa să scrie o epopee a spiritului în 12.000 de versuri, cu titlul chiar acesta: Epopeea spiritului în trei cânturi. Ea ar fi necesitat aproximativ 10 ani de lucru. În imaginația poetului tot planul era conceput. Spiritul apare în lume ca un copilaș nevinovat, senin și însetat de cunoaștere, dornic de lumină, dar el are nevoie de o călăuză. Și-l ia pe Don Quijote să străbată spațiul și epocile istoriei în evoluția spiritului.
Don Quijote reprezintă personajul dezinteresat și pur,neatras de interese materiale.
Autorul trebuia să înceapă epopeea cu mitul androgin în care omul era bărbat și femeie deplin realizat, sexele nefiind încă detașate. Dar asta însemna a intra într-o adâncă antichitate.
Se trecea apoi pe la Democrit, Pitagora, Socrate, Platon, Aristotel și marii filosofi antici greci și romani. Se străbătea pas cu pas toată evoluția spiritului, în toate epocile istoriei, până acum. Evident intra aici și spiritualitatea creștină.
Raționalismul filosofic, rece și uscat, trebuia să poarte numele:
Muntele de piatră.
Marile producții literare trebuiau să intre în capitolul sau capitolele:
Taverna literară.
Spiritul, ajuns matur, trebuia să se despartă de buna sa călăuză ce îl condusese când era minor. De acum trebuia să străbată singur lumea. Totuși nu l-a lăsat să plece singur fără a-i da niște talismane pe care să le scoată când va ajunge la mari greutăți.
Și în viziunea autorului marea greutate s-a ivit într-o zi: spiritul a ajuns la un munte înalt pe care nu-l putea trece. Atunci el a scos cele două talismane: Sfânta Cruce și rugăciunea. S-a așezat în genunchi, a pus în față Sfânta Cruce și a început să se roage fierbinte. Lacrimi curgeau din ochii lui, dar nu ale disperării, ci ale speranței și bucuriei. Un înger s-a coborât din cer, l-a sărutat și l-a luat pe aripile sale și a zburat cu el deasupra muntelui.
Autorul făcuse deja din epopee vreo 200 de strofe, ce erau ca niște jaloane din cele trei cânturi, pe care Calciu le știa pe dinafară și mi le-a recitat."
http://www.fericiticeiprigoniti.net/...tele-comuniste
Acest pasaj m-a facut sa doresc sa il recitesc pe Don Quijote de la Mancha, batranelul care toata viata lui nu facuse altceva decat sa citeasca romane cavaleresti si sa incerce apoi, calare pe o martoaga, sa transpuna in existenta sa monotona, in ciuda tuturor evidentelor, principiile cavaleresti, de mult apuse in societatea sa. Desi don Quijote a fost interpretat in fel si chip, totusi, ma bucur ca un om de talia lui Oprisan l-a pus in legatura cu magistrul unui crestin.
Cititi-l cu un ochi binevoitor pe batranul senil care vedea in niste amarate mori de vant uriasi si intr-o taranca proasta pe nobila domnita Dulcineea. Daca nu veti descoperi peripetiile crestinului in mijlocul acestei lumi, macar va veti amuza copios.