Mănăstirea Sf. Antonie (Deir Anba Antunius)
Sfântul Antonie s-a născut în preajma anului 250 în Egiptul de Mijloc, dintr-o familie creștină înstărită. La vârsta de 20 ani, deși părea a fi destinat unui trai confortabil, s-a decis să-și împartă averea săracilor. În primul moment s-a retras spre marginea orașului natal, mai apoi s-a stabilit într-o necropolă abandonată, impunându-și un ascetism sever. La vârsta de 35 ani, năzuind spre o izolare totală, s-a stabilit într-o fortăreață părăsită din deșert: Pispir (Deir al-Maimun), unde a petrecut 20 de ani de viață anahoretică. Mai apoi, în încercarea de a evita orice contact cu lumea, s-a retras într-un loc inaccesibil, pătrunzând adânc în deșertul de pe malul drept al Nilului. Aici a rămas o perioadă de 50 de ani, până la moartea sa întâmplată în anul 356.
Deși Sfântul Antonie nu a fost organizatorul monahismului creștin, totuși este perceput ca un „părinte fondator”. Influența sa extraordinară, precum și fascinația pe care persoana sa a exercitat-o asupra contemporanilor retrași în pustie, marchează, în mod real, începutul „mișcării” ce avea să se răspândească rapid în întreaga lume creștină. Anul fondării mănăstirii care îi poartă numele trebuie căutat în perioada cea a urmat imediat morții sale trupești. Sursele literare relaționează construirea primului nucleu monastic în zonă cu domnia împăratului Iulian Apostatul (361-363).
Discipolii Sfântului Antonie au ridicat o micuță comunitate la baza muntelui, unde acesta și-a petrecut ultima parte a vieții în trup. Cu siguranță, nucleu inițial se rezuma la o bisericuță, o trapeză și câteva construcții anexe (o bucătărie și un depozit pentru alimente). Primii călugări obișnuiau să trăiască separat în peșterile masivului muntos din apropiere, dar se adunau în fiecare Duminică și sărbătoare liturgică majoră pentru Liturghie, în biserica centrală. Abia în a doua jumătate a secolului al V-lea anahoreții retrași în zonă au început să-și construiască celule apropiate, în interiorul nucleului monastic inițial. Cu toate acestea, regula discipolilor Sfântului Antonie a rămas semi-anahoretică, activitățile în comun fiind limitate la Liturghie, agapele duminicale și ajutorarea fraților în nevoi.
De-a lungul secolului al V-lea, mănăstirea Sf. Antonie a fost un refugiu pentru asceții din deșertul Sketis (Egiptul de Jos), forțați să-și abandoneze chiliile datorită deselor și violentelor atacuri ale berberilor. Între cei care au găsit adăpost aici amintim pe Sfântul Ioan cel Scurt (cel Mic), care și-a sfârșit viața pământească în zonă.
În secolele VII-VIII, mănăstirea Sf. Antonie era ocupată de călugări melkiți (cei care acceptaseră Ortodoxia chalcedoniană spre deosebire de majoritatea creștinilor egipteni, care rămăseseră fideli ereziei lui Eutihie; de la cuv. melek = rege – supuși împăratului de la Constantinopol), fapt certificate de Sinaxarul Ethiopian: în anul 790, un grup de călugări monofiziți de la mănăstirea Sf. Macarie din Sketis, deghizându-se în beduini, au reușit să pătrundă în mănăstirea Sf. Antonie și să recupereze moaștele Sfântului Ioan cel Scurt, pe care le-au transportat la mănăstirea din Wadi al-Natrun.
În secolul al XI-lea, comunitatea a fost lovită de o epidemie de ciumă bubonică, care a împânzit întreg Egiptul, precum și de raidurile destructive ale turcilor mameluci, sub comanda lui Nasr al-Dawla. Opera de restaurare a fost finalizată în secolele următoare de către călugării monofiziți, care au reușit, după o serie de încercări eșuate, să ocupe mănăstirea Sf. Antonie.
Secolele XIII-XIV constituie perioada de vârf a mănăstirii: artele și literarura cunosc o extraordinară efervescență. Pictura bisericii Sf. Antonie se circumscrie acestei epoci (1232-1233); între numeroasele copii și traduceri ale unor manuscrise amintim lucrarea monahului Simeon, care a realizat traducerea în etiopiană a Sinaxarului Ethiopian, inițial redactat în limba arabă. În secolul al XV-lea, starețul mănăstirii a reprezentat Biserica Coptă la Conciliul unionist de la Florența (1438-1445), o încercare eșuată de unire a Bisericii Romane cu Bisericile Răsăritene.
]Această perioadă înfloritoare a fost întreruptă spre sfârșitul secolul al XV-lea, atunci când beduinii au atacat mănăstirea, au ucis toți călugării și au distrus clădirile. Biserica Sf. Antonie a fost transformată în bucătărie, iar manuscrisele rare din bibliotecă serveau la menținerea focului. Câțiva ani mai târziu, mănăstirea a fost restaurată prin grija patriarhului Gabriel VII (1525-1568), care a trimis 20 de călugări de la mănăstirea Sirienilor din Wadi al-Natrun pentru a reînvia tradiția și viața monahală. În secolul al XVII-lea, ordinul călugărilor franciscani a stabilit un acord cu mănăstirea Sf. Antonie: în schimbul unei sume anuale modice, doi-trei franciscani aveau dreptul de a rezida în centrul monahal de aici pentru a învăța limba arabă și a se pregăti pentru slujirea misionară în Orient.
De-a lungul secolelor, mănăstirea Sf. Antonie a jucat un rol important în istoria Bisericii Copte. Alături de numeroase alte dovezi, această afirmație este întărită de numărul mare al patriarhilor copți care s-au format spiritual în acest așezământ. În ultimele trei secole, 12 călugări antonieni au atins cea mai înaltă treaptă administrativă din cadrul structurii eccleziale vizibile a Bisericii Egiptene.
MANASTIREA SF.ANTONIE CEL MARE,EGYPT:
http://www.youtube.com/watch?v=Fldfo0wB-5U