[rednicgeorge]

In calitate de sot, preot, biblist si iubitor de adevar am incercat sa abordez acest subiect intr-un articol care a fost publicat in revista biblistilor din Romania. Din pacate el este scris intr-o maniera destul de elitista insa el poate sa fie citit cu usurinta daca se ignora notele de subsol si termenii grecesti.
2.Abstinenţa este bună

1 Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie).
Problema exegetică care se pune la acest verset e dacă bine este pentru om să nu se atingă de femeie este un citat din scrisoarea corintenilor sau este o afirmaţie pe care o face Sfântul Pavel . Astfel ni se pun în faţă trei scenarii: 1) Apostolul neamurilor reia această afirmaţie din scrisoarea corintenilor fără a o susţine; 2) afirmaţia este făcută de creştinii din Corint şi susţinută de Apostolul Pavel în unele cazuri, fără a o generaliza; 3) afirmaţia a fost făcută de Sfântul Pavel şi ar trebui să fie receptată ca sfat sau poruncă de la Dumnezeu, dată prin Duhul Sfânt, care lucrează prin el (1Cor 7,40) .
Interpretarea patristică, concretizată în dreptul canonic, este împărţită în ceea ce priveşte raportarea la acest verset şi a celor care urmează, putându-se observa de-a lungul istoriei Bisericii opinii cât se poate de diferite: în Apus la sinodul de la Elvira (300-305) prin canonul 33 s-a pus pentru prima dată în discuţie celibatul preoţilor, rânduială care se va legifera solemn la Conciliul Tridentin (1545-1563); în Răsărit Sfântul Pafnutie susţinea la Sinodul I Ecumenic (325) că „viaţa conjugală este onorabilă şi patul conjugal nepătat” şi că „nu trebuie a impune clericilor şi persoanelor sacerdotale acest jug (al celibatului) greu”, poziţie care se va legifera şi de canonul 13 al Sinodului V-VI Ecumenic (692) . Diferenţa de opinie dintre Apus şi Răsărit în privinţa căsătoriei preoţilor şi implicit a relaţiilor intime, a avut consecinţe nu numai asupra clerului, unii putând să se căsătorească, iar alţii nu, ci şi asupra credincioşilor care erau conştientizaţi că legătura dintre bărbat şi femeie, chiar şi în cadrul Tainei Căsătoriei, era declarată impură şi privită doar ca o concesie .

3.Fundamentarea relaţiilor intime dintre soţi

2 Dar din cauza desfrânării, fiecare să îşi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său.
Încă de la început trebuie să facem precizarea că Apostolul neamurilor făcând parte din tagma fariseilor cu siguranţă că ştia atât textul din Fac 2,18, cât şi pe cel din Fac 2,24 pe care îl citează parţial în 1 Cor. 16,6. Cel din urmă verset a primit o autoritate şi mai mare prin reluarea lui de către Mântuitorul (Mt 19,5). Faptul că nu a contestat aceste învăţături reiese şi din scrisorile sale de mai târziu (Col 2, 20-21; 1Tim. 4,3). Ar fi absurd să credem că prin învăţătura sa către corinteni Sfântul Pavel ar contrazice învăţătura lui Moise şi a lui Hristos , ba mai mult că s-ar contrazice pe sine însuşi. De aceea versetul 1b nu trebuie interpretat ca o contrazicere a acestei învăţături despre soţ şi soţie, sau o lipsă de consecvenţă în învăţătura sa, ci e vorba de o situaţie concretă în care „cu bună învoială, pentru un timp, ca să se îndeletnicească – cu postul şi – cu rugăciunea”, soţii pot să se „lipsească unul de altul” (v. 5). Aşadar, Sfântul Pavel începând cu versetul 2 nu urmăreşte nici să fundamenteze, dar nici să conteste o realitate constatată de Dumnezeu în Rai „că nu-i este bine omului să fie singur” (Fac 2,18), ci să fundamenteze pe de-o parte cadrele relaţiilor intime dintre soţi, iar pe de altă parte să justifice cadrele de exercitare a abstinenţei.

4 Obligaţiile reciproce dintre soţi

3 Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului).
Versetul al treilea poate să fie înţeles ca o explicare a ceea ce Sfântul Pavel a înţeles prin verbul a avea din propoziţiile anterioare , respectiv soţul trebuie să împlinească datoria/obligaţia) sa faţă de soţie, dar şi invers. În acest context precizăm că substantivul datoria este un alt eufemism pentru relaţiile intime dintre soţi, dar şi că el nu trebuie înţeles în cadrele juridice, ci în cele teologice . Având în vedere cadrul teologic al căsătoriei în care omul se uneşte cu soţia sa, devenind un singur trup atragerea atenţiei asupra „obligaţiei” are menirea de a avertiza „tocmai împotriva unui ascetism fals” , care ar putea distruge această unitate.
Folosirea adverbului (asemenea/la fel) a atras atenţia la cei mai mulţi comentatori şi a fost interpretat ca o „preocupare pentru mutualitate, reciprocitate sau egalitate în cadrul relaţiei de căsătorie” Cert e că formularea relaţiilor intime dintre soţi sub forma unei îndatoriri reciproce este destul de provocatoare pentru acea vreme, chiar dacă Vechiul Testament face referire la situaţia în care soţul îşi ia o a doua soţie, reglementând ca prima soţie „să nu fie lipsită de traiul cu bărbatul său” (Iş 21,10). Pentru societatea greco-romană de atunci era de la sine înţeles că soţia avea „obligaţii” faţă de soţ, însă ca soţul să aibă datorii faţă de soţie poate fi socotit o surpriză . Mai mult decât atât se poate observa că Sfântul Pavel se adresează soţiilor la fel de direct ca soţilor, astfel el se debarasează de modelul lumii antice în care adresarea era către bărbat, iar femeia era instruită indirect .

5. Stăpânul trupului nostru în cadrul căsătoriei este celălalt

4 (Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia) .
Dacă versetul anterior are menirea de a aduce un motiv pentru care relaţiile intime dintre soţi trebuie să continue (e vorba de obligaţia pe care o are fiecare soţ faţă de celălalt), putem spune versetul 4 pe de-o parte pune în discuţie un al doilea motiv care să sprijine aceeaşi idee (fiecare soţ prin căsătorie a dat celuilalt soţ autoritate asupra propriului trup), iar pe de altă parte poate să fie înţeles ca o concretizare a ceea ce înseamnă obligaţia din versetul anterior (obligaţia de a-l recunoaşte pe celălalt ca stăpân). Dincolo de legitimarea relaţiilor intime în cadrul căsătoriei, unii comentatori moderni au ţinut să sublinieze că acest verset, prin felul de raportare a unui soţ faţă de celălalt, reprezintă o expresie profundă a iubirii creştine , chiar şi în cazul în care ar fi avut ca punct de plecare stoicismul.

6. Condiţiile de exercitare a abstinenţei în cadrul căsătoriei

5 (Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre).
Înţelegerea acestui verset e în strânsă legătură cu ceea ce s-a afirmat în analiza de la 1b. Dacă vedem în cuvintele „bine este pentru om să nu se atingă de femeie” o poruncă, sau un îndemn pentru toţi şi nu preluarea unei idei în care se dă un răspuns concret la o situaţie din Corint avem dificultăţi exegetice la versetele anterioare, dar mai ales în cazul de faţă. Aşadar, situaţia în care soţul nu are relaţii intime cu soţia nu este una rea, dar nici o normă de viaţă, de aceea se cuvin unele precizări suplimentare. Lipsirea unuia de celălalt 1) să fie cu bună învoială, ambii să fie de acord; 2) să fie limitată din punct de vedere temporar, sau să fie limitată la un anumit moment sau eveniment însă timpul sau ocazia să fie stabilită de comun acord; 3) are ca scop îndeletnicirea cu rugăciunea (şi cu postul).

Am incercat sa spicuiesc cateva fragmente din articol, deoarece s-ar putea sa fie de folos, mai ales ca se pleaca de la ceea ce scrie in Sfanta Scriptura. Daca cineva e interesat sa citeasca intregul articol il pot trimite pe mail cu placere.