- Care sunt modelele vopiilor dumneavoastră?

Iulian: Eu cred că cel mai important model este modelul părinţilor. E primul model cu care se nasc şi cu care cresc în faţa ochilor. De asta cred că şi familia este atât de lovită în lumea actuală, pentru că ea, fiind un model şi reprezentând un model, creează nişte legături, nişte structuri. Este un model ontologic, pe care nu-l poate oferi altcineva. Sunt convins că acesta e un motiv pentru care familia este atât de lovită - cu încercările de a fi demantelată ideea de familie creştină, de familie tradiţională în general. Se doreşte a i se da copilului modelul oferit în mass-media, tot felul de modele culturale de tip post-modern. Dar familia în sine este un model pentru copil.

- În ţara noastra, foarte multe femei care au făcut avorturi... Cum credeţi că ar fi arătat Rumania dacă mamele acestea şi-ar fi păstrat pruncii?

Iulian: Fără avorturi sunt sigur că ar fi fost o altă Românie - totuşi, avem 21 de milioane de prunci nenăscuţi ucişi... Deseori mă întreb cum de ne mai îngăduie Dumnezeu, ca neam... Lucrurile astea ar trebui înţelese şi gestionate duhovniceşte, altfel nu se poate. Chiar şi Statul, sistemul de sănătate, ar trebui să înţeleagă că lucrurile nu mai pot continua aşa. Un popor cu natalitate scăzută, care are un spor demografic negativ, într-o perspectivă de nu mai mult de 1O0 de ani are şanse reale să dispară, sã piarã. Lucrurile acestea ar trebui să dea de gândit. . . Acum, bineînţeles, noua ideologie globalistă încurajează de multe ori aşa ceva; ei nu au nevoie de state naţionale, nu au nevoie de oameni care să aibă legături cu tradiţia şi cu Dumnezeu, sub nicio formă, pentru că toate lucrurile astea le-ar zădărnici un proiect utopic - care momentan se cheamă „Statele Unite ale Europei”. Şi se ştie că, în esenţă, toate proiectele utopice sunt criminale.
Absolut toate utopiile sociale au dus la crimă! Sigur că acum lucrurile nu sunt atât de directe şi pe faţă, însă rezultatele sunt aceleaşi. Acest sistem, această ideologie nu îşi doreşte să existe o familie puternică. Se încearcă, de fapt, să se distrugă însăşi ideea de familie, modelul familial să dispară - aici se lucrează foarte puternic. Însă la toate acestea numai Biserica poate da răspuns, numai Biserica poate avea reacţia potrivită. Acest tsunami globalist nu poate fi oprit decât de Sfânta Cruce.

- Ce v-au dat copiii voştri, ce aţi învăţat de la ei?

Cleo: Tot timpul copiii îţi dau prilejul să te descoperi şi să dăruieşti. Trebuie să dai mereu mai mult, şi mai mult. Şi asta e ceva care nu mai ţine de tine, pentru că tu, ca mamă, ca om, ai resurse limitate. Dar Dumnezeu, Care este izvor nesecat de dragoste, îţi umple mereu inima...
Iulian: De la copii, şi când îi binecuvintezi atunci când dorm, înveţi ceva. Şi când sunt mici şi te privesc îngereşte, şi când mai cresc şi se încăpăţânează uneori să facă exact pe dos decât ce le spui. Aşa suntem şi noi în faţa Domnului: nişte catâri, care fac de multe ori exact pe dos decât ce ne cere El! Deseori, în îndărătnicia lor, mă văd pe mine, mai ales pe mine, cel care am fost adolescentul şi tânărul revoltat. Iar în atitudinile mele de acum Îl văd uneori pe tatăl meu, în mod foarte clar, identificabil pană la amănunte de gest (care atunci mă scoteau din sărite) - Dumnezeu să-l ierte pe tata...
Cum spune şi Părintele meu duhovnic, copilul într-o familie este o mare taină. Copiii se nasc preluând din înzestrătile noastre genetice şi din aplecările noastre către păcat: unii sunt născuţi ca să ne smerească, alţii să ne bucure la bătrâneţe, alţii să ne biruie neputinţele... Până la urmă, copilul te obligă la dragoste, la cedarea unor tabieturi, comodităţi - şi asta o spune un om care nu excelează în hărnicie, fiind mai degrabă predispus la meditaţie. Un copil te obligă la o revizuire continuă a ceea ce crezi despre tine, mai ales. Îmi dau seama că ne proiectăm uneori în ei dorinţele noastre neîmplinite, visurile, şi deseori uităm noi, ca părinţi, că ei sunt nişte persoane care au datele lor specifice, talentele, căderile şi, până la urmă, drumul lor. Deşi sunt ai noştri, uităm că ei nu suntem noi, ca să zic aşa... Sunt un dar de la Dumnezeu, pe care trebuie să-l îngrijim - şi să nu uităm că nu sunt „proprietatea” noastră, care deseori este o formă de egoism cumplit. Nu depind de noi decât în mică măsură. Sunt doar alături de noi, Într-un drum al mântuirii.

Material reafizat de Raluca Tănăseanu. Fotografii de Ana Capsali.
(Revista Familia Ortodoxă – numărul 12 (47) / 2012, paginile 24 - 28)