Citind aceasta poezie am avut senzatia ca cuvintele se lovesc de niste pereti goi. Poezia are intr-adevar rezonanta singuratatii. Totusi nu-mi aminteste de singuratatea doar cu Dumnezeu, caci aceasta presupune o inima infranta si tocmai din acest motiv, plina de dragoste. Dragostea lui Dumnezeu izvorata in suflet se revarsa apoi asupra umanitatii.
Oare nu Dumnezeu ne-a spus ca daca ai credinta, dar dragoste nu ai, nimic nu ai?
Cum sa te simti singur cu atata dragoste in suflet? Abia atunci nu esti singur.

Domnule Ioan_Ciobota, in alta ordine de idei, ce adresa are forumul baptist?