[cezar_ioan]

Exact asa a fost. Sau poate un pic diferit...

Prin Mila lui Dumnezeu, in urma cu vreun an sau doi, am reusit sa duc o viata mai simpla, mai apropiata de cerintele unei vieti crestinesti - asa cum ma povatuia duhovnicul si cum citisem in Scriptura si in scrierile Parintilor.
In special primisem drag de rugaciune, poate ca aveam chiar o anumita ravna si, pe masura ce descopeream lucrarea (sau mi se descoperea) parca totul se reconfigura in mine si in jurul meu. Aveam, parca, alti ochi... Inca si ochii fizici erau mai larg deschisi, mai calmi, mai senini (imi spunea sotia si vedeam si eu insumi, pur si simplu in oglinda si... ma tot minunam).
Mergind odata la o slujba, in perioada Postului Mare, parintele a pomenit numele Sfantului Serafim de Sarov si, nu stiu de ce, am tresarit pe loc si am simtit un dor, o nevoie vie de a citi despre Sfant, de a avea o legatura mai apropiata... A fost ceva ca un nod in gat si o incalzire cat o flacara a inimii, aproape o izbucnire in plans ca si cum brusc te-ai intalni cu cineva foarte drag pe care il credeai disparut... Si el iti iese, iata, drept in fata, viu si nevatamat... Te bucuri tare si izbucnesti in plans, uneori, fericit de asa regasire a celui drag (desi eu nu Il cunosteam pe Sfantul, stiam doar ca in familia mea toti au avut o evlavie aparte la El...)...

Ca urmare a acestei intamplari am dat curs dorintei mele (citisem in cartile Parintilor si mai ales la Sfantul Teofan Zavoratul indemnul repetat de a da curs liber dorintelor care ne apropie de Biserica) si am gasit una sau doua lucrari despre viata Sfantului Serafim. Pe una dintre aceste carti o aveam la mine in seara aceea....

Fusesem mai intai la slujba, mai precis la Sarbatoarea in care o pomenim pe Sfinta Maria Egipteanca. Cand s-a citit povestea vietii Sfintei, am plans, spre surpriza mea, de imi sarea camasa, la propriu, pe spate... Ma jenam de oameni, imi iaginam ca toata lumea ma vede, imi era rusine ca sunt luat drept vreun isteric... Si poate chiar eram. Dar n-am avut ce face. Am tinut-o asa, tot intr-un cutremur sfasietor si fericit totodata, pana s-a trecut la a doua parte a slujbei, cantandu-se cele randuite. Din pacate, intre continutul "Vietii..." si cantecele care au urmat era o asa mare distanta (se canta prea tare, soldateste, rece, demonstrativ ca la opera) incat m-am simtit pur si simplu... violat. Si ... am fugit din Biserica...
Ajungind in parc, dupa cateva ocoluri pentru linistirea cugetului si a inimii, am gasit in sfarsit o banca mai retrasa si am dat curs cateva minute rugaciunii. Era parca altfel decat fusese vreodata pana atunci... Se intampla ceva nou si bun, greu de exprimat in cuvinte...
Apoi am ales sa citesc cateva pagini din povestea vietii Sfantului Serafim.
Intelegeam acum, parca, cu totul altfel cele cititie... Intr-un mod pe care l-as numi mai direct, mai apropiat, mai simplu, mai viu...
Apoi am plecat, multumit de lectura si simtin sufletul usurat si plin de pace...
Si mergind pe o alee, dupa cativa zeci de metri, deodata, in timp ce ma rugam soptit,
oh Doamne,
(cum oare am pierdut pentru totdeauna aceasta?...)
am simtit cum buzele isi pierdusera miscarea, mintea se golise ramanind ca un fir subtire cursul micii rugaciuni, corpul incepe sa devina ... invaluit in vata, in ceva pufos pe care nu-l puteam asocia decat cu vata sau cu ...zapada calda...
Mersul imi parea desprins parca de mine, ca si cum nu mergeam ci eram purtat, moale, usor, pufos (desi sesizam ca totusi merg)...
Apoi rugaciunea s-a mutat pur si simplu, avind eu simtamantul greu de deschis ca nu mai e oarecum in minte ci in piept, intr-o zona de fapt mai larga care cuprindea si capul si gatul si inima....
Am sesizat cu un simt nou, pe care nu mi-l cunosteam, ca orice miscare a glotei, orice zvacnire a gatului ar putea sa intrerupa rugaciunea (pe care o doream atunci cu o intensitate sau certitudine totala) si, nu stiu cum, am sesizat ca disparuse orice zvacnire a muschilor fonatori fara, insa, ca rugaciunea sa dispara, dimpotriva, ea curgea lin, ca un gand, ca un nor calm, in zona fiintei mele, invaluindu-ma bland...
Nu stiu cum sa scriu despre toate acestea...
Apoi au inceput sa se lege cercuri, nori sfaraitori de cercuri alcatuite parca dintr-un vapor pe care ii vedeam, ca sa spun asa, dar nu cu ochii ci, imposibil sa exprim altfel, pur si simplu cu un fel de vedere (asa imi parea, act vizual, nu inteleg deloc cum vine asta) care pornea din ... inima.
Si am sesizat ca nu mai pot sa continui sa respir! Ca daca as respira, ceea ce traiesc e atat de delicat incat pur si simplu s-ar departa, precum o pasare care se asezase-n mine si-ar fi luat brusc zborul, speriata...
Si respira,. cum sa spun, printre randuri... ma furisam printre componentele experientei aceleia (poftim! nu stiu cum sa ma exprim) ca sa trag cumva un firicel de aer... parca desenam cu o pensula moale o urma de respiratie asa incat sa mai totusi un strop de aer in plamani. Si lucru de mirare, desi respiram asa, printre randuri, rar si foarte fin, nu aveam deloc senzatia ca imi lispeste aerul, ca ma sufoc ... Era foarte bine.
Experienta aceasta a durat cateva minute bune, poate mai mult, de fapt am verificat apoi (intrucat imi cam pierdusem constiinta masurarii timpului, nu imi ardea deloc de asta, era poate ultimul lucru care ma interesa atunci) si a fost un oarecare timp petrecut pe ceas...

Simtamantul principal a fost cel al experimentarii unei delicateti extraordinare pe care sufletul meu nu isi amintea sa o mai fi trait-o, poate doar la nasterea fiului meu cel mare, cand l-am luat in brate la maternitate... Dar era altceva, asemanator si totusi cu mult mai gingas... Poate cand eram mic si ma purta mama in brate leganindu-ma sa adorm?...

In orice caz, pasarea aceea care se asezase in mine a adus cu ea cel mai delicat simtamant cunoscut. Si cu adevarat m-am silit sa nu fac nici cea mai mica miscare care ar fi putut sa faca sa o pierd.

Am pierdut-o, incet-incet, in urmatoarele ore... A fost prezenta in mine cateva ore bune...
Iar amintirea ei m-a insotit, extrem de dulce si linistitor cateva zile intregi.... Zile in care am vorbit putin, in care imi parea ca totul in lume e bun si ca oamenii sunt frumosi, iar eu sunt singurul nebun care a crezut mereu ca viata e grea, ca lumea e in conflict permanent s.a.m.d.... Zile fara frici, fara angoase, fara griji, cand doar imi era deosebit de rusine, in unele clipe, ca sunt asa cum sunt (pacatos si nevrednic, grosolan si butucanos etc.) si ma minunam ca Domnul Este precum Este...

Apoi nu am mai cunoscut niciodata o stare asemanatoare. Nici emotional nici perceptiv, nici intelectual, nici fizic...

Ii multumesc lui Costel ca a postat citatul acela...
Nu stiu daca eu am experimentat atunci o lucrare a harului, stiu insa ca experienta aceea se apropie mult de ceea ce simt citind cuvantul postat de Costel. Sunt tare bucuros ca mi-am reamintit acea traire. Si desigur trist... intrucat imi este dor, uneori, ca si acum, de ea... (Nu indraznesc sa spun ca de El.)
Si inchei aici, pana nu incep sa dau apa la soareci....
Va rog sa ma iertati daca v-am necajit cu marturisirea mea.