[cezar_ioan]

Omul launtric (omul duhovnicesc) se ia mereu la tranta-n noi cu omul trupesc (lumesc). Mai exact spus, este luat la tranta, e pocnit mereu in toate cele moi si delicate ale sale...
Asa e boala aceasta, a noastra, numita viata "normala" (sau nevroza banala)...
Cand omul duhovnicesc o ia un pic inainte (face o secerare, ceva...), omul lumesc riposteaza adeseori sau este ajutat sa riposteze (lumea in care traim e experta in treaba asta). Incep gandurile, filosofiile, modele si modelele, toata harababura contiintei noastre "istete" si a reactiilor subconstiente si inconstiente. Dureri, ofuri, tanguieli si altele mai dihai (nervi, agresivitate, mecanisme compensatorii, fobii, panici, bulimii, betii, loterii, cumparaturi, doctorate, diplome etc.)
Cand omul lumesc pune insa stapanire pe terenul de lupta, vine o liniste frumoasa (pe care eu o numesc "de mormant", la propriu...), apare barbatul macho sigur pe el si de succes, bonomia, nesimtirea, respectiv feminismul si cochetaria, eventual parada de duminica la Liturghie.... Dar linistea aceasta trecatoare nu e deloc Pacea, vorba lui Zaharia pe un alt topic (inspirata distinctie, subliniez din nou cu acest prilej).

Si uite-asa ne trecem vremea, avind sau nu un oarecare spor duhovnicesc, noi cei care ne consideram crestini si (zicem ca) ravnim la mantuire, la Imparatie...
Uneori ne mai si bolnavim la cap, din asemenea galcevi neintrerupte din noi insine, ba chiar imbolnavim pe cei din jur.
Astia suntem, ma iertati, asa vad eu acum conditia noastra, a majoritatii.

Cat priveste "dilema" topicului de fata, mai intai as voi sa spun ca apreciez in mod deosebit (desigur m-au luminat si alte postari sau fragmente - multumesc tuturor!) ce au scris Heaven si N.Priceputu.
Heaven, pentru ca a pus problema cat se poate de plauzibil, sa zic asa... Exact asa cred si eu ca sta treaba cu omul psihologic (iar nu cu cel launtric, duhovnicesc). Cred ca ar merita cercetat raspunsul mai intai la aceste intrebari, pentru o clarificare folositoare. Desigur, daca se doreste inaintarea in spatiul rezolvarii, iar nu tergiversarea (cu motive care imi scapa...).
N.Priceputu a tintit la omul launtric, de fapt (consider eu). In definitiv, Taina Nuntii cu acesta are de-a face, iar nu cu omul lumesc. Trupescul nostru psihologizat il aranjam repede la Primarie, tribunal si neamuri. Poate ceva mai lent la consilierul psi... Cu omul launtric, insa, nu avem ce cauta la acestia, enumerati...

Pozitia mea este aceasta: daca voim cu adevarat sa lucram despatimirea, intru Hristos in Biserica, madulare fiind noi si mladita legata organic de Vitza, daca suntem dornici sa con-lucram mantuirea noastra impreuna cu sotul-sotia, daca voim sa avem casatoria ca lucrare duhovniceasca (si cu totul secundar lumeasca), atunci nu gasesc nici un motiv care sa duca la vreo intarziere a casatoriei. Orice problema, orice nepotrivire, orice necaz, orice lucru care sperie pe omul lumesc din noi atunci cand cugetam la casatorie, este mana cereasca atunci cand cugetam duhovniceste si suntem pusi pe treaba in dezvoltarea naostra duhovniceasca. Daca suntem oameni ai Duhului, porniti pentru totdeauna la treaba, hotariti sa facem bucurie in Ceruri, atunci ... reamintesc sfatul Parintelui Arsenie Boca: "Uite, poftim... ia-o de nevasta ... pe asta!" (aratind aproape la intamplare prin curtea manastirii). Intrucat pentru cel care isi ia in serios omul duhovnicesc dinlauntrul sau, orice femeie este potrivita ca sotie. Ba inca, cu cat e mai "rea" si nepotrivita, cu atat e mai bine in slefuirea de sine a nevoitorului, in lupta cu egoismul ucigas din noi. (In acest sens, Parintele de fapt il incuraja pe viitorul preot sa se dedice cu toata seriozitatea vocatiei preotesti, iar nu grijilor barbato-muieresti ale multimii de gura-casca si bagareti in seama care e lumea din noi...)
Cu cat creste greutatea din afara, cu atat sporeste lumina dinlauntru si vine Pacea, cred eu...

Daca, insa, suntem centrati pe interesele noastre pamantesti si cautam perechea "ideala", atunci imi pare limpede: nu avem nici o treaba cu Taina Nuntii, cu lucrarea duhovniceasca si cu orice tine cu adevarat de Biserica. Suntem trupesti, plini de ifose, egoisti si deocamdata afara din Imparatie. Ca e ea sau alta, de fapt putin imi pasa, ca barbat: important e ca eu sa fiu satisfacut in nevoile mele lumesti, pana la adinci batraneti, de se poate. Similar poate gandi si femeia.
Dar asta nu e Voia lui Dumnezeu. Sa nu ne mai mintim pierzindu-ne vremea...

In concluzie, eu rezum toata discutia la aceasta: vrea omul sa se mantuiasca in con-lucrare cu o femeie care ii devine sotie prin binecuvantarea lui Dumnezeu? Vrea sa se tina de omorirea patimilor si de imbisericire autentica? Atunci, daca vrea barbatul SI vrea si femeia, foarte bine: sa se casatoreasca fara intarziere. Vor vedea mai apoi cum e cu toate detaliile, ca oricum vor fi mereu probleme, de toate felurile...

Iar daca nu vrea asta ci vrea sa se "aranjeze" confortabil si caldut, sa se "potriveasca", atunci... nu mai vad rostul discutiei. Nu aici; eventual, poate, la o bere, doua... la o cafelutza, la coada la coafor sau la frizerie.

Iertati-ma dar e prea grav cum ne mintim mai mereu, complicind lucrurile simple de dragul de a gasi justificari si portite pentru o alegere simpla si dreapta: imi lucrez despatimirea sau nu. Vreau sa slujesc omului launtric sau celui dinafara. (Pe amindoi odata nu se poate sa-i avem stapani.)