[Mihailc]

"Spovedania omului lăuntric sau calea ce duce la smerenie în patru capete

Întorcându-mă cu toată luarea aminte înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, că n-am iubire pentru aproapele, că nu cred nimic din cele ce ţin de propovăduirea Bisericii şi că sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţirile şi faptele mele:

I. Nu-l iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o desfătare deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă plăcere la cele pământeşti, pe când cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El care se săvârşeşte în timpul rugăciunii m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă bucur în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog; mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc cu mai multă satisfacţie cu orice alt lucru mai mărunt, numai să amân, să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.
În ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrările dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cine iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care-i este dragă. Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gândurile lui. Pe câtă vreme eu, în douăzeci şi patru de ore de-abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele. În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, dedicat, iar în discuţiile despre Dumnezeu şi iconomia Lui sunt uscat , plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când uneori sunt atras fără voie spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care-mi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului, evenimentele politice şi uneltirile puternicilor acestei lumi. Sunt biruit de dorinţa de a dobândi cât mai multe cunoştinţe despre ştiinţele lumii, progres şi economie, în timp ce învăţăturile Bisericii, cunoştinţele despre Dumnezeu şi lucrările Lui nu lasă nicio urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea, socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică importanţă, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul când n-am altceva mai bun de făcut." (Va urma)