Deci, am spus ca rabdarea lumeasca isi are inceputul in egoism si ascunde mandrie. Toate acestea si multe altele (egoism, mandrie, etc)tin de firea lumeasca a omului si nicidecat de cea duhovniceasca. Omul sanatos duhovniceste are o rabdare crestineasca si nu lumeasca.
Rabdarea crestineasca inseamna si smerenie, dar si drumul spre mantuire daca rabdam pana la capat. Rabdarea lumeasca este o rabdare fortata si poate arata a rabdare buna la suprafata, in fata oamenilor, dar intern, in interiorul omului este o lupta fortata care tine de mandrie. Rabdarea crestineasca se separa de cea lumeasca fiindca fiecare tine de tipul de om:lumesc sau duhovnicesc. Mai peste tot trebuie avut in vedere acest aspect: fapta cea buna lumeasca ori fapta cea buna duhovniceasca (adica cea facuta cu smerenie) Sunt diferente si nu lipsite de importanta, dar trebuiesc sesizate. De aceea spuneam inca de la inceput ca si rabdarea este o mare virtute daca este unita cu smerita cugetare.
Rabdarea crestineasca este plina de iubire fata de aproapele iar cea lumeasca o vezi la om ca este determinata de timp...adica este pana la o vreme. Rabdarea cea buna (crestineasca)este Rabdarea care niciodata nu moare, este vesnica fiindca ea te duce la vesnicie si alaturi de Hristos. Cine vrea sa fie cu Hristos invata aceasta Rabdare si se acopera cu ea. O intalnesti in drumul tau, daca te afli pe Cale, fiindca drumul nostru este asceza-iluminare-indumnezeire. Consider ca in prima faza cea a ascezei are loc metanoia si desprinderea de lumesc. In faza a doua se deschid ochii mintii iar in faza a treia...sa observam la sfinti. Pe aici pe undeva se afla si rabdarea crestineasca...
Doamne ajuta !
Doamne ajuta !
|