Citat:
În prealabil postat de AlinB
Daca e sa urmarim cauzele spirituale ale bolilor psihice, observam ca tocmai persoanele complexate, marginalizate trec nu de putine ori la extrema cealalta, nevoia de stima de sine se transforma intr-o mandrie exagerata care daca nu-si gaseste o exprimare in realitate rabufneste in latura imaginara.
Individul refuza realitatea si isi creaza una alternativa in care este o persoana deosebita si trece prin lucruri iesite din comun, avand un rol special, etc.
|
O observatie retorica:
Acum 10 ani gandeam exact ca tine. Si in felul tau ai dreptate (privit dintr-un unghi). Acum insa (priviind si din alt unghi) ma intreb: oare nu este fiecare om o persoana deosebita in felul sau, o persoana deosebita pt ca asa a vrut si a ingaduit Dumnezeu sa fie?
Oare nu cumva, acea supracompensare este un ultim strigat spre cei din jur, in a le arata (unor orbi) fumusetea si unicitatea umanitatii celui complexat?
Oare nu simte (poate fara sa constientizeze), orice om (chiar cel mai marginalizat, cel mai complexat), ca este unic in ochii Cuiva, ca Cineva sigur il iubeste si il pretuieste si pe el (oare nu simte cumva instinctiv orice om ca trebuie sa aiba o valoare din moment ce este pe lumea asta, chiar daca inca nu constientizeaza ca valoarea sa este in ochii Lui Dumnezeu care l-a creat si il iubeste) si oare nu este aceasta supracompensare o incercare (ingaduita de Dumnezeu), un strigat, ca sa vada si orbii (cei ce nu vad decat cel mult propria lor "frumusete"-"normalitate"), sa vada frumusetea si valoarea umanitatii celei create de Dumnezeu si in ceilalti?
Sa-ti spun o intimplare care m-a uimit: am intilnit o mama cu o fiica ce suferea de un retard sever. Copila, adulta de fapt, cu mintea ca unui copil mic, era atat de senina, fericita si emana atata pace, delicatete si blindete, ca uimea. Parca traia raiul de fapt. In timp ce mama-sa, femeie cat se poate de intreaga la minte, se amara si se supara din orice miscare a fiicei sale care ii scotea la iveala handicapul - mama era atat de chinuita de parca traia un continuu iad. Doua extreme: una cu mintea intreaga dar sufletul arzand de chin (parca in iad), cealalta cu mintea anormal de putina, dar radiind reala bucurie si seninatate (parca in rai).