[Heurtebise]

Exista imbuibari care depasesc pacatul lacomiei pantecelui si devin boli nervoase. Asta se intampla cand, pe de o parte, omul e bombardat cu reclame la mancaruri felurite si foarte aspectuoase, cu oferte de tip all you can eat care incurajeaza o alimentatie nesabuita si, pe de alta parte, mass-media care promoveaza un anumit tip de frumusete; din aceste doua ispite, omul (cu precadere femeia) ajunge sa dezvolte o relatie ciudata cu mancarea.
Nu exista revista pentru femei care sa nu abordeze dietele; daca navighezi pe internet n-ai cum sa te feresti de imaginile care prezinta oameni ce au fost grasi dar au slabit datorita unor diete `miraculoase`. Femeile incep sa tina cure drastice care conduc aproape inevitabil la frustrare, frustrare care, la randul ei, isi gaseste alinarea in mancare. Genul asta de imbuibare nu este urmat de moleseala sau de desfranare, ci de un amestec de sentimente de dezgust, vinovatie, rusine, ciuda; sentimentele astea nu dispar decat dupa ce cel care a comis pacatul imbuibarii isi aplica o pedeapsa (laxative, regim alimentar foarte aspru, inducerea vomatului etc.). De asemenea, acesti imbuibati ocazionali sunt foarte exigenti cu ei insisi, sunt niste perfectionisti; ei evita sa manance in public si chiar daca o fac, vor parea perfect normali in ochii celorlalti; pot sa sufere fluctuatii in greutate dar pot la fel de bine sa fie slabi si sa nu dea deloc de banuit ca ar avea probleme de alimentatie.

Din Filocalie, vol I, Evagrie Ponticul:

25. Când dracul lăcomiei pântecelui, luptând mult şi adeseori, nu izbuteşte să strice înfrânarea întipărită, atunci împinge mintea la pofta nevoinţei celei mai de pe urmă, aducându-i înainte şi cele privitoare la Daniil, viaţa lui săracă şi seminţele, şi-i aminteşte şi de viaţa altor oarecare pustnici care au trăit totdeauna aşa, şi sileşte pe ascet să se facă următorul acelora. Astfel, urmărind înfrânarea fără măsură va pierde şi pe cea măsurată, de la o vreme trupul nemaiputând-o păstra din pricina slăbiciunii. Şi aşa va ajunge să binecuvânteze trupul şi să blesteme inima.
Socot deci că e drept să nu asculte aceştia de acela şi să nu se reţină de la pâine, de la untdelemn şi apă. Căci această rânduială au cercat-o fraţii, găsind-o foarte bună. Desigur, aceasta să nu o facă spre saturare şi să o facă numai o dată pe zi. M-aş mira dacă vreunul, săturându-se cu pâine şi cu apă, ar mai putea lua cununa nepătimirii. Iar nepătimire numesc nu simpla oprire a păcatului cu fapta, căci aceasta se zice înfrânare, ci aceea care taie din cugetare gândurile pătimaşe, pe care Sfântul Pavel a numit-o şi „tăiere duhovnicească împrejur a iudeului ascuns“ (Rom. II, 29). Iar dacă se descurajează cineva auzind acestea, să-şi aducă aminte de vasul alegerii, de Apostol, care a împlinit alergarea în foame şi sete. Dar imită şi vrăjmaşul adevărului, dracul descurajării, pe acest drac, punând în minte celui ce se înfrânează retragerea cea mai de pe urmă, îndemnându-l la râvna lui Ioan Botezătorul şi a începătorului pustnicilor, Antonie, ca neputând răbda acesta retragerea îndelungată şi neomenească să fugă cu ruşine, părăsind locul, iar dracul să se laude zicând: „L-am biruit!“

Din Filocalie, vol I, Sf. Ioan Casian:

``Iar postirea de fiecare zi au socotit ca este mai folositoare si mai ajutatoare spre curatie, decat cea de trei sau de patru zile, sau decat cea intinsa pana la o saptamana. Caci zic: cel ce peste masura intinde postirea, tot peste masura se foloseste adeseori si de hrana.``