[AlinB]

În prealabil postat de adam000

O observatie retorica:
Acum 10 ani gandeam exact ca tine. Si in felul tau ai dreptate (privit dintr-un unghi). Acum insa (priviind si din alt unghi) ma intreb: oare nu este fiecare om o persoana deosebita in felul sau, o persoana deosebita pt ca asa a vrut si a ingaduit Dumnezeu sa fie?
Oare nu cumva, acea supracompensare este un ultim strigat spre cei din jur, in a le arata (unor orbi) fumusetea si unicitatea umanitatii celui complexat?
Oare nu simte (poate fara sa constientizeze), orice om (chiar cel mai marginalizat, cel mai complexat), ca este unic in ochii Cuiva, ca Cineva sigur il iubeste si il pretuieste si pe el (oare nu simte cumva instinctiv orice om ca trebuie sa aiba o valoare din moment ce este pe lumea asta, chiar daca inca nu constientizeaza ca valoarea sa este in ochii Lui Dumnezeu care l-a creat si il iubeste) si oare nu este aceasta supracompensare o incercare (ingaduita de Dumnezeu), un strigat, ca sa vada si orbii (cei ce nu vad decat cel mult propria lor "frumusete"-"normalitate"), sa vada frumusetea si valoarea umanitatii celei create de Dumnezeu si in ceilalti?

Sa-ti spun o intimplare care m-a uimit: am intilnit o mama cu o fiica ce suferea de un retard sever. Copila, adulta de fapt, cu mintea ca unui copil mic, era atat de senina, fericita si emana atata pace, delicatete si blindete, ca uimea. Parca traia raiul de fapt. In timp ce mama-sa, femeie cat se poate de intreaga la minte, se amara si se supara din orice miscare a fiicei sale care ii scotea la iveala handicapul - mama era atat de chinuita de parca traia un continuu iad. Doua extreme: una cu mintea intreaga dar sufletul arzand de chin (parca in iad), cealalta cu mintea anormal de putina, dar radiind reala bucurie si seninatate (parca in rai).

Trebuie sa-ti spun ca din prima parte a mesajului tau n-am inteles mare lucru.
Nici n-am inteles practic ce anume ar fi putut genera aceasta perspectiva pana nu am ajuns si la a doua parte.

Inteleg cum te-a impresionat pe tine acea experienta dar personal as vedea-o dintr-un unghi diferit.

In primul rand, aici este vorba despre schizofrenie si nu cred ca am intalnit schizofrenici fericiti sau in orice caz impacati cu sine si lumea din jur, nu cand se afla la apogeul bolii (crize).
Este posibil sa fie unii, dar cred ca abia cand au pierdut total contactul cu realitatea si se afla 100% in acea lume iluzorie in care lucrurile merg dupa placul lor asa daca nu cumva si-au construit chiar un iad, in care sunt permanent urmariti, persecutati, etc.

In al doilea rand, sa nu confundam "fericirea" derivata dintr-un retard sever, care inseamna lipsa constientizarii de sine sine si a lumii din jur, cu pacea la care ajunge un om sanatos prin induhovnicire.

Si un om cand doarme manifesta in exterior toate semnele impacarii cu sine si lumea din jur, nu inseamna ca asta este calea de urmat in viata.

Iar pe de alta parte, trebuie sa o intelegi si pe mama - daca ai sa fii vreodata in postura de parinte probabil ai sa intelegi prin ce trece si de ce.

Un copil - poate fi mult mai senin si cu suflet usor pentru ca nu a luat inca contactul cu viata insa secretul nu este cum sa fi iinfantil toata viata sau cum sa te feresti de ea ci cum sa treci prin viata fara vatamari sufletesti.

In concluzie, facand deosebirea intre boala psihica dobandita pe fondul unui handicap sufletesc/biologic si retardul care este o chestiune strict biologica, nici una din ele nu este o stare speciala in sens pozitiv ci una tragica, pe scurt - o boala, iar Dumnezeu nu ne-a creat bolnavi.