În prealabil postat de cezar_ioan

Ilie, aceasta este povestea unui bumerang. Nu este unul din metal, ci din sange si carne, din oase si muschi dar, mai ales, din duh. Duh omenesc.
Imagineaza-ti ca te-ai pricepe sa lansezi catre cer, pe o linie oblica, un bumerang. El va urma o traiectorie, eventual va suferi mici abateri in urma ciocnirii cu alte obiecte zburatoare, poate si sub puterea furtunii sau izbitura fulgerului insa, mai devreme sau mai tarziu, pe o traiectorie a lui rezultanta din combinarea fortei de aruncare cu toate celelalte forte, el revine la tine. In mana. Si il prinzi fara probleme, fiind priceput foarte la manuitul bumerangului...:)

Presupunind ca bumerangul e insufletit, imi imaginez ca mai intai el sesizeaza ca urca, ba chiar se pierde cu totul in cer, dupa cum i se pare lui. Insa, vai, vine o clipa cand incetineste miscarea apoi, desi nu crede ca i se va intampla tocmai lui aceasta, pur si simplu se opreste, ramane incremenit o clipa si... vai... porneste spre pamant cu viteza accelerata.

Imaginatia mea imi spune ca dupa spaima incercata sus, in punctul cel mai inalt, bumerangul va realiza un fapt cu totul surprinzator: i se pare ca nu coboara, ci... urca!
Desi, vezi bine, coboara...
Din fericire, la sfarsit ajunge in mana ta.

Asta-i tot.

Ceea ce mi-ar placea sa sesizezi este sugestia privind impresiile noastre de "sus-jos"...