Un exemplu practic de discernământ
Una dintre cele mai cunoscute apoftegme sau povestiri din Pateric despre avva Antonie cel Mare este cea care relatează întâlnirea dintre bătrân și un “vânător de sălbăticiuni”. Acesta din urmă îl surprinde pe avva glumind cu ucenicii săi. Ascetul simte nevoia să își explice atitudinea. O face într-un mod practic. Îi cere vânătorului să pună o săgeată în arc și să întindă. Insistă până când vânătorul îi spune: “Dacă întind peste măsură, plesnește arcul!” Răspunsul pustnicului este simplu și clar: “Tot așa se întâmplă și cu lucrul lui Dumnezeu. Dacă ne întindem cu frații peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca, din când în când, să mai lăsăm de la noi”.
Îl vedem în această istorisire pe avva Antonie că nu ține strict o linie morală și ascetică searbădă și “inumană”. Dimpotrivă. Dacă în alt loc Antonie îi spune avvei Pamvo să nu se încreadă în dreptatea proprie, mutând astfel accentul de pe fapte pe har, de această dată îl vedem îndemnând prin exemplul propriu spre echilibru. Ba mai mult, îl vedem cum se abține de la a pune pe umerii ucenicilor o povară ascetică prea grea, pe care aceștia ar risca să nu o poată duce și ar putea cădea zdrobiți sub povara ei.
Când citim asemenea apoftegme trebuie să ne raportăm, constant, la lumea în care ele s-au născut. O lume care nu doar că nu dispunea de confortul de azi, ci, mai important, o lume care nu era dependentă de confort în măsura în care suntem noi. Un alt duh străbătea lumea. Asceza era căutată și prețuită. În același timp, condițiile de viață, mult mai grele, favorizau o asceză implicită.
În cazul lecturii contemporane a Patericului, dificultatea constă în aplicarea învățăturilor monahilor din secolul IV la duhul vremii noastre. Unde pogorământ și unde exigență? O asemenea reinterpretare ori lectură e imposibilă fără povățuirea Duhului Sfânt. În afara Lui sunt doar aproximări.
Avva Antonie era un om cu totul echilibrat. O dovedesc multe din istorisirile care ni s-au păstrat despre el. Echilibrul pe care îl practica era născut dintr-o raportare adecvată la ceea ce ar fi putut fi extrem. Asta înseamnă că la nivel duhovnicesc echilibrul nu este niciodată media aritmetică a extremelor. A avea discernământ nu înseamnă a fi echidistant. În povestirea despre întâlnirea avvei Antonie cu vânătorul de sălbăticiuni, felul în care procedează ascetul este unul echilibrat, dar asta nu înseamnă că se găsește la egală distanță între nevoință mortificatoare și delăsarea totală. Mai mult decât atât, echilibrul duhovnicesc nu este o valoare obiectivă, ci personală, una care poate fi identificată abia în relație. De aici importanța acordată în Pateric legăturii ucenicului cu bătrânul său și tot de aici paleta viziunilor care, deși uneori radical diferite, sunt totuși foarte adesea echilibrate, întrucât s-au născut sub înrâurirea Sfântului Duh și s-au adresat unor persoane reale, nu au încercat gestionarea unor situații ipotetice. (Articol publicat în Ziarul Lumina)
|