Citat:
În prealabil postat de leonte
Nu ma supar, dar ne este util in truda pentru a lua Imparatia, sa ne folosim de discernamant. Este o mare diferenta intre a discerne, adica a constata murdaria si a judeca, adica a defaima pe cutare sau pe cutare. Eu admit ca imi este cu neputinta ca traind in lume, intre oameni, intre popi sau monahi, sa am ochi doar pentru raul din mine. Desi ratiunea imi spune ca mi-as face un mare bine daca as fi asa, inima nu ma lasa sa-mi intorc privirea de la cei ce duc lumea in ratacire, de la cei ce-i asupresc pe fratii si surorile care cauta cu sinceritate drumul catre viata vesnica, in timp ce fiii minciunii le spun basme si mitologie.
|
Inainte de toate sa ne reamintim de ce am ajuns sa discutam acum despre discernamant.
Atunci cand privesc monahii si imi vine in minte ideea ca la fiecare plecaciune primita, acestia sporesc in mandrie pana isi pierd discernamantul cum spuneati dvs, am eu oare discernamant? Am eu oare acea dreapta socoteala care ma va duce sa dobandesc smerenia? care ma va conduce spre desavarsire cum ma indeamna Hristos?
Sigur, este foarte important discernamantul sau dreapta socoteala. Insa acesta trebuie sa il folosim in ceea ce ne priveste pe noi insine. Parerea mea. Iata ce spune staretul Melchisedec de la Manastirea Putna:
"Nu este un lucru ușor astăzi discernământul. Mai căutăm noi discernământul sau nu-l mai căutăm? Mai avem nevoie de discernământ în ziua de astăzi?…
Dar ce e discernământul, dreapta socoteală? La prima întrebare e ușor de răspuns. Ce e discernământul? Înalt Preasfințitul Pimen are un cuvânt pe care îl spune de multe ori: „Nu e greu să trăiești, ci e greu să cumpănești”. Ați auzit? Nu este greu să trăiești, ci greu este ca să cumpănești! Adică, cum să rânduiești lucrurile într-o anumită instituție, în familia ta; dar cel mai greu este cum să-ți cumpănești partea aceea lăuntrică, partea sufletească. Acolo trebuie să găsești echilibrul! Cred că acesta este lucrul cel mai greu în ziua de astăzi: să găsești echilibrul lăuntric. Și, dacă ar fi să mă întrebe acum cineva cum putem dobândi echilibrul lăuntric, i-aș răspunde direct printr-un cuvânt al Sfântului Efrem Sirul: prin smerenie!
Ce este smerenia? Cred că e lucrul de care avem nevoie, fiecare dintre noi, dacă vrem cu adevărat să ne apropiem de Hristos. Cântăm în Săptămâna Mare, la fiecare denie, de duminică seara până joi seara inclusiv, o luminândă: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa.”
Cu ce este împodobită cămara lui Hristos? Ce se întâmplă atunci? Ce serbăm atunci în Biserica noastră? Patima Mântuitorului, Răscumpărarea, actul de răscumpărare a omului – tot ce a făcut Hristos pentru noi și pentru a noastră mântuire: adică, înveșmântarea lui Hristos în cea mai adâncă haină – haina smereniei, a umilinței. „Îmbrăcăminte nu am ca să intru” – adică, ca să ajung la Hristos îmi trebuiește și mie aceeași îmbrăcăminte, aceeași haină. „Haina lui Hristos, haina dumnezeirii, veșmântul dumnezeirii” – citez din Isaac Sirul acum – „nu este altceva decât smerenia și smerita-cugetare.” Iar cine vrea ca să ajungă la Hristos trebuie să se îmbrace în acest veșmânt."
http://www.familiaortodoxa.ro/2011/0...c-de-la-putna/
Da, avem nevoie de discernamant pentru a constata murdaria, insa eu cred ca e vorba despre murdaria din sufletele noastre, nu? nu din sufletele altora. De murdaria din sufletele altora are grija Dumnezeu. Daca vrem sa dobandim smerenia avem nevoie de dreapta socotela pentru a cumpani lucrurile inlauntrul nostru. Iar a fi smerit inseamna in primul rand a privi la murdaria noastra si a socoti ca murdaria noastra este cea mai mare murdarie.
Deci atunci cand fac plecaciune la un monah ma gandesc cat de murdar este sufletul meu si ca merit de fapt nu sa fac plecaciune ci sa intru sub talpile lui cum frumos spunea Sfantul Nifon. Iata inaltimea smereniei :
" "Doamne, Tu Care ai aratat pe Prea Curata Maica Ta mai cinstita decat puterile ceresti, cu rugaciunile ei, iarta-mi pacatele mele si izgoneste de la mine toata necuratia, faradelegea, osandirea, razbunarea, mania, nedreptatea, nepasarea, slava desarta, mandria, iubirea de argint, nemilostivirea, betia, reaua impatimire si mai ales, inselatoarea si amara slava a oamenilor. Da, Doamne, fa ca oamenii sa ma socoteasca ca pe un nimic, sa ma urasca, sa nu fie om pe pamant care sa ma laude sa sa ma cinsteasca, Iubitorule de oameni. Nimeni, Doamne, sa nu spuna ca Nifon este sfant, ca sa nu fiu osandit din pricina lui. Izbaveste-ma de slava oamenilor, Dumnezeule al cerului si al pamantului; izbaveste-ma de desertaciunea cinstirii ce vine de la oameni. Cu astfel de rugaciuni isi ducea viata foarte smerita."
Intr-o zi, vorbea despre slava desarta si de smerenie, unor credinciosi care venisera la dansul. Cand a terminat, acestia i-au facut metanie si au plecat, dupa care, eu l-am intrebat:
- De ce, parinte, cand cineva iti face metanie, te uiti tinta la pamant?
- Fiule, mi-a raspuns el, cand un frate mi se inchina, cand cade la picioarele mele, eu in mintea mea ma cobor mai jos, pana la iad si stau acolo, pana cand omul se ridica. Atunci si eu ma ridic din iad si-i raspund. Pentru ca nu sunt vrednic eu, necuratul, ca fiii lui Dumnezeu sa cada la picioarele mele.
Am ramas uimit de aceste cuvinte ale lui si suspinand din adanc am exclamat: "Doamne miluieste!"
- Nu te mira, fiule, mi-a zis, ci mai bine straduieste-te sa faci si tu la fel.
- Dar cum cobori in iad? l-am intrebat eu cu nedumerire.
- Daca nu poti cobora in iad, intra cu mintea ta sub picioarele fratelui. Daca nici aceasta nu o poti face, zi, macar: "Eu sunt mai pacatos decat toti oamenii!" Si, daca nici aceasta nu poti s-o faci, atunci pleaca-ti capul spre pamant, zicand: "Pamant sunt si in pamant ma voi intoarce". Si daca-ti vine greu, zi mereu acest dumnezeiesc cuvant: Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului si ma mantuieste!" Sfantul Nifon
Si acum ceva practic din experienta mea, daca gresesc rogu-va corectare:
prima treapta a mea cand am inceput sa privesc atent la pacate a fost sa remarc nu numai pacatele mele ci si pacatele celorlalti. Peste tot pe strada vedeam oameni pacatuind, uneori vizibil, insa alteori imi inchipuiam cam ce e in sufletul lor dupa chipul afisat sau atitudinea luata. Imi ziceam, of, acesta este mandru, acesta este egoist, vai aceasta este incapatanata, aceasta mincinoasa, acesta rau si tot asa. Si imi ziceam ce sa fac Doamne, vad relele lor este aceasta doar constatare sau si judecata? Insa un gand mi-a spus: insasi decretarea "acesta este rau" inseamna ca deja ai si judecat. Orice lucru rau spus despre altcineva chiar adevarat fiind, inseamna inaltarea ta, adica, eu nu sunt chiar asa, eu sunt bun. Asa nu vei dobandi smerenia. Si mi-am dat seama ca asa este. de fiecare data cand constatam un pacat la cineva fie si numai cu gandul ma inaltam un pic , consolandu-ma: eu nu mint, eu nu ratacesc, eu nu fac asta sau asta. Ce sa fac Doamne? cum sa lucrez mintea? si mi-a venit un gand: cand vezi ceva la celalalt de langa tine spune doar atat: Doamne ai mila de acesta si ai mila si de mine. Doamne miluieste-ne!
Si am inceput de atunci sa spun asa de fiecare data, pe strada, in autobuz si oriunde as fi. Acest exercitiu este extraordinar. De fiecare data cand vedeam un om pacatuind si spunand aceasta rugaciune sfarseam prin a-mi aminti propriile mele pacate. Ai mila de acesta (pacatele lui) si ai mila si de mine (pacatele mele). Doamne miluieste-ne! Ce bucurie, rugaciunea pentru aproapele si pentru tine insuti pacatosul!