[dobrin7m]

În prealabil postat de leonte

Chiar, ce stii tu ca este mantuirea sufletului? Care este predania bisericii?

Am ales sa spun ce gandesc si sa nu vin cu citate de pe site-uri. Pentru ca citate stim sa cautam cu totii. Mai ales ca am vazut ca e o intrebare directa , adresata mie. Insa sa stiti leonte, ca nu e mare lucru raspunsul meu. Iaca o pacatoasa cu simtirile ei si atat.

Cea dintai datorie a mea este de a folosi timpul in folosul mantuirii mele. Nu stiu cat timp mai am, de aceea este foarte important pentru mine sa nu las timpul sa treaca fara folos. Si asa am pierdut destul timp pana acum cu lucruri desarte si pacatoase. In plus am constatat ca orice nevointa se face in timp, treptat, adica nu te pui in seara asta cu capul pe perna, pacatoasa fiind si maine te trezesti curatata de pacate. Nu ne stim sfarsitul, poate fi in seara asta si regret amarnic vom avea ca nu am pus inceput bun pocaintei mai devreme. Delasarea ce am trait-o in trecut mi-a risipit timpul in cele desarte. Daca socotesc ca am risipit jumatate din viata, si tinand cont de faptul ca nu se stie cat mai am de trait socotesc ca mare greseala am facut. Regret asta si plang asta ca orice pacat infaptuit.

Mantuirea sufletului nostru inseamna izbavirea noastra de pacate, inseamna despatimirea, inseamna dobandirea Duhului Sfant.

Am vazut in propria mea viata atat de multe pacate incat nu stiu daca imi va ajunge timpul ce-l mai am sa curat sufletul meu. De aceea nu stiu daca ma voi mantui ceea ce pot face este doar sa am nadejde la Dumnezeu si sa cer mereu mila Sa. Simtirile de Har nu asigura mantuirea. Deci daca cineva a simtit Harul lui Dumnezeu asta nu inseamna ca gata e mantuit si nici nu are mai multa indreptatire la mantuire fata de ceilalti. Toate sunt cu mila Domnului ca o iconomie si ca o pedagogie. Un pacatos poate simti Harul lui Dumnezeu spre indreptare, spre schimbarea sa, spre pocainta sa. Dumnezeu iubitor fiind iubeste toti oamenii si ii voieste mantuiti.

La mantuire lucram atat noi prin vointa cat si Dumnezeu prin Harul Sau. Sf. Ioan Gura de Aur spunea: "Harul oricat ar fi de har ii mantuieste numai pe cei ce voiesc." Si aceasta este consecinta a faptului ca avem libertatea alegerii.
Am ales sa urmez pe Hristos, am ales sa recunosc ca sunt o pacatoasa ce doreste din tot sufletul sa traiasca intru Hristos. Doresc sa inving neputintele mele, ma straduiesc sa fac cat mai putine pacate (ceea ce este greu si necesita o trezvie permanenta, sa fii in primul rand paznic propriei minti), doresc sa ma bucur de Harul Duhului Sfant. Este un tel inalt insa am invatat ca pentru a reusi in ceva trebuie mai intai sa stabilesti stacheta. Adica, sa stabilesti unde vrei sa ajungi. Eu am stabilit ca vreau sa ajung sa ma mantui. Cat voi reusi insa din acest tel stie doar Bunul Dumnezeu pentru ca eu nu mai contenesc in a pacatui.

Pe drumul mantuirii sunt mai multe trepte. prima este constientizarea starii de pacat in care te afli (Slava lui Dumnezeu), a doua este hotararea de a spune stop pacatului deci vointa proprie a schimbarii insotita de frica de Dumnezeu, a treia este cunostiinta de sine, sa iti cunosti bine slabiciunile si neputintele si faptul ca fara Dumnezeu nimic nu putem face, si apoi nevointa, lucrarea mantuirii, dobandirea virtutilor iar aceasta nu se poate face decat prin ascultare, prin indrumarea unui duhovnic (cu toate ce vin din aceasta - in principal Sfintele Taine in cadrul Bisericii) si prin rugaciune.

Mare lucru este sa discernem in ce ne punem nadejdea mantuirii. Sf. Teofan Zavoratul ne invata asa:
"Dreptatea desăvârşită, sau virtutea atotcuprinzătoare, se compune din următoarele trei
componente:
1) Din faptele bune vizibile tuturor, săvârşite cu trupul, la vreme potrivită şi în locul
potrivit.
...toată viaţa omului trebuie să fie lanţ neîntrerupt de fapte bune, din
momentul în care devine conştient pe această lume şi până când iese din ea...
2) Cea de-a doua parte, care intră în componenţa dreptăţii săvârşite, constă din bunele
simţăminte şi dispoziţii, ascunse sub faptele săvârşite în mod văzut. Acestea sunt iubirea,
pacea, răbdarea, blândeţea, mila, stăpânirea de sine, smerenia, evlavia, renunţarea la toate şi
altele. Faptele bune săvârşite în mod văzut, ca să fie într-adevăr bune şi să slujească mântuirii,
trebuie să fie negreşit expresia unuia dintre bunele simţăminte lăuntrice; astfel încât, dacă la
baza lor nu se află un simţământ bun, de care acestea trebuie să fie însufleţite, atunci ele sunt
netrebnice şi neplăcute lui Dumnezeu. Astfel, de pildă, îndreptarea evlavioasă a minţii şi a
inimii către Dumnezeu este o dispoziţie interioară bună şi bineplăcută lui Dumnezeu. Când ea
există în suflet, ea cere, indiscutabil, şi fapte pe măsura ei, cum se şi întâmplă, şi anume:
rugăciunea de acasă, metanii îndelungate, mersul la slujbe, la biserica lui Dumnezeu, vizitarea
locurilor sfinte, cinstirea icoanelor, aprinderea candelelor şi a tămâii şi altele.
Acelaşi lucru trebuie să spunem şi despre toate celelalte fapte văzute: că adevărata lor
valoare este stabilită de dispoziţia lăuntrică... Căci altminteri se poate ca, de pildă, cu trupul să
fii în biserică, iar cu sufletul în rătăcire, cu limba să ierţi cu mărinimie, iar în inimă să
osândeşti, prin atitudinea corpului să arăţi preţuire, iar înlăuntrul tău să nutreşti dispreţ, cu
ochii, în aparenţă să nu te uiţi la feţele oamenilor, dar în suflet să te aprinzi de pofte trupeşti,
şi aşa mai departe.
Privite din afară, toate aceste fapte sunt bune, însă valoarea lor este anulată în faţa lui
Dumnezeu de simţămintele nutrite în suflet la săvârşirea lor. Ca urmare, ne putem întemeia
mântuirea pe dreptate numai atunci când putem fi încredinţaţi că toate simţămintele şi
dispoziţiile noastre sufleteşti sunt drepte şi pe placul lui Dumnezeu - şi asta nu numai pentru
un ceas-două, ci pentru toată viaţa şi fără întrerupere.
Aşadar, vino aici, cel ce vrei să-ţi întemeiezi mântuirea pe buna ta purtare, şi spune: în
spatele faptelor tale bune vădite, nu s-au strecurat niciodată simţăminte rele, care să le
murdărească?... Dacă nu (dar cine poate spune aceasta?), atunci linişteşte-te în dreptatea ta;
dar dacă s-au strecurat - aşa cum oricine trebuie să recunoască - atunci resemnează-te şi caută
o altă temelie pentru nădejdea mântuirii tale!
3) Cea de-a treia parte a dreptăţii desăvârşite o constituie râvna, tare ca moartea, spre
slava lui Dumnezeu, însufleţită de iubirea înflăcărată de Dumnezeu şi însufleţitoare a tuturor
simţămintelor bune ale inimii şi a tuturor faptelor bune văzute.

Nu este destul să ai bune sentimente şi dispoziţii (care pot fi şi naturale, înnăscute), ci
mai trebuie ca ele să fie conduse de o dispoziţie de căpătâi: râvna întru slava lui Dumnezeu,
ele trebuie să fie pătrunse de această râvnă şi să fie expresia ei. Dacă asta nu există sau dacă
nu există în măsura cuvenită, toată bunătatea noastră nu este nimic în faţa lui Dumnezeu, Care
va spune cândva: Depărtaţi-vă de Mine, nu vă cunosc! (Matei 7, 23; 25, 12). „Nu vă cunosc
pe voi, întrucât, în cursul vieţii voastre, nu Mi-aţi dat de ştire despre voi, căci nu Mi-aţi
închinat Mie sentimentele şi faptele voastre bune!”
Aşadar, tu, cel ce îţi aştepţi mântuirea de la dreptate, vino şi spune dacă întotdeauna, şi
dacă întotdeauna în măsura cuvenită, a existat în tine râvna întru slava lui Dumnezeu şi dacă
întotdeauna ea era cea care îţi însufleţea bunele sentimente şi fapte? Dacă este aşa (dar cine
poate spune aceasta?), atunci linişteşte-te în dreptatea ta, iar dacă nu - caută-ţi un alt mijloc
pentru îndreptăţirea ta înaintea lui Dumnezeu şi un alt sprijin pentru mântuirea ta!
Aşadar, cine vrea, poate să-şi întemeieze nădejdea mântuirii şi pe dreptate, dar să facă
aşa încât această dreptate să fie desăvârşită, deplină şi atotcuprinzătoare... adică, toată viaţa lui
să fie un şir neîntrerupt de fapte bune, fără întreruperi şi omisiuni, iar în spatele acestor fapte
să se afle întotdeauna bune sentimente şi dispoziţii, a căror expresie văzută trebuie să fie, şi ca
toate aceste sentimente şi dispoziţii să fie însufleţite numai de râvna întru slava lui Dumnezeu,
sau să fie jertfe aduse lui Dumnezeu..."