[dobrin7m]

"De altfel, întrucât Dumnezeu, preaînţelept în lucrarea Sa asupra făpturii, ia în
considerare şi însuşirile făpturii, atunci, bazându-ne pe noţiunea de stare păcătoasă a
sufletului, putem ajunge la unele temeiuri lămuritoare de ce harul lui Dumnezeu, chivernisind
mântuirea omului, lucrează la început în ascuns şi cu asprime. O astfel de lucrare a harului
este necesară, date fiind: însuşirea inimii păcătoase, care este curăţită de har; principala
condiţie de mântuire şi de transfigurare harică şi cu precădere, în scopuri morale.
Între convertire şi sfinţire, locul de mijloc trebuie să-l ocupe îndreptarea sau curăţirea:
altminteri, ce părtăşie are lumina cu întunericul? Această curăţire poate fi mai mult sau mai
puţin îndelungată, mai mult sau mai puţin anevoioasă, în funcţie de starea morală a celui adus
la cuvenita desăvârşire creştină; în orice caz, ea este chinuitoare. Păcatul a pătruns în adâncul
cel mai intim al fiinţei omeneşti, de acolo s-a ramificat în diferite porniri, obiceiuri şi patimi
şi, străbătând întreaga fiinţă a omului, s-a răspândit în afara lui şi l-a legat de lucrurile
sensibile cu legături, aproape tot atât de solide ca şi legăturile existenţei. Cu oricâtă grijă vei
curaţi de păcat fiinţa molipsită de el, nu poţi să nu-i pricinuieşti durere, după cum nu poţi să
nu pricinuieşti durere când scoţi un ghimpe din carne vie. Inima, împătimită de ceva, pătrunde
parcă singură în obiectul patimii; rupând inima de obiectul patimii, ori rupând obiectul de ea,
desprindem parcă o parte chiar din inimă, îndreptarea este chinuitoare: de aceea, sufletul nu
vede mângâierile harului, care săvârşeşte această îndreptare."