[TINERI PENTRU ROMANIA]

ISTORIE ŞI PATRIOTISM

Poate fi spectacol mai surprinzător ca acela al Poporului nostru luptând pentru viaţa sa după ce s-a lipsit singur de cele mai bune mijloace de apărare?
Ne era necesară o administrare mai bună a patrimoniului şi o cultivare mai puternică a patriotismului.
Nu am făcut nimic din toate astea.
Puţini au procedat ca noi.
Cu trecerea timpului pericolele la care ne expunem se înmulţesc.
E nevoie de un program de protejare a fiinţei noastre naţionale.

Toţi ar trebui să medităm la ce spunea Montesquieu: „Popoare au căzut [...] în ruină şi servitute pentru că s-au neglijat pe ele însele.”
Să ne neglijăm pe noi înşine înseamnă înainte de toate s-o rupem cu istoria, cu strămoşii, cu sursa întremătoare a virtuţilor noastre şi cu efortul continuu de realizare a idealului naţional.

Istoria nu păstrează trecutul în stare de materie inertă, sterilă. Ea păstrează şi transmite viaţa, ea e un multiplicator al forţelor. Prin ea virtuţile şi energiile înaintaşilor se adaugă virtuţilor şi energiilor celor vii.
Fără istorie am păstra în sufletele şi minţile noastre tendinţe vagi, vestigii aproape informe ale vieţii şi eroismului de odinioară. Moştenirea trecutului s-ar rezuma astfel doar la patrimoniul material.
Istoria e trecut şi tradiţie adunate şi condensate. Toată comoara pe care ea a strâns-o o oferă minţilor noastre şi ne face stăpâni pe patrimoniul nostru spiritual. Datorită ei la transmiterea patrimoniului material se adaugă transmiterea sufletului.

Istoria face conştiinţă, ideal şi voinţă din ceea ce nu era decât vestigiu aproape şters, tendinţă sau instinct. Ea ne stimulează eroismul, trezeşte în noi întreaga virtute ereditară şi impune imperativ conştiiţelor noastre voinţa strămoşilor.
Într-adevăr, prin idealul pe care-l menţine, prin viziunea pe care ne-o dă asupra ţelului colectiv, istoria ne asigură continuitatea generaţiilor.
Orb să fii să nu vezi că istoria e totul în viaţa unui popor!

Omul nu dă forţă faptelor sale decât dacă le leagă unele de altele ca pe verigile unui lanţ. Dar aceasta nu se poate realiza decât printr-o gândire directoare, printr-un ideal ce cuprinde întregul plan al unei vieţi.
Un Popor nu are unitate şi vigoare fără continuitate în acţiunea generaţiilor.
Sarcina unui Popor e de a-şi închide activităţile în tiparele sau formele care-i sunt specifice şi de a face ca aceia care au fost să arate calea de urmat celor ce sunt.

Dar cum să nu vezi rolul istoriei? În efortul generaţiilor spre acelaşi ţel, ea păstrează viziunea ţelului şi gândirea directoare, idealul, ea dezvăluie cum s-a dezvoltat trecutul.
Din ansamblul faptelor strămoşilor, din hotărârile lor, din atitudinile lor în familie, în muncă şi în momente grave, se degajă o gândire, o intenţie continuă, care e tradiţia.
Istoria îşi însuşeşte această gândire, o aduce în sufletele tuturor creând lumina şi forţa care ordonează activităţile nenumărate ale unui Popor spre împlinirea destinului său.

Admiţând acest rol al istoriei, şi nu putem să nu-l admitem, situaţia noastră prezentă ne apare într-o lumină întunecată.
Cine s-ar mai putea mira că viaţa noastră actuală seamănă cu ceva dezarticulat?
Mulţi dintre noi, cunoscând doar prezentul, nu se consideră parte a eternităţii Neamului, ci un moment izolat, o verigă ruptă.
Alţii şi-au închis cunoaşterea trecutului nostru în câteva formule lipsite de substanţă şi de ferment generos.
Învăţarea istoriei naţionale se impune ca o necesitate salvatoare.

Cultivarea patriotismului e o acţiune îndelungată şi grea, e constant o gigantică luptă între bine şi rău, între adevăr şi minciună.
Există printre noi oameni care se tem ca de o calamitate de revenirea la viaţă a sentimentului naţional.
Patriotismul atinge toate anarhiile, toate formele de egoism.
În ochii dezrădăcinaţilor, apaticilor şi fricoşilor promotorii patriotismului vor apărea întotdeauna ca persoane supărătoare, inoportune.
Datoria noastră e să acceptăm acestă luptă şi să punem Neamul, Ţara mai presus de orice.
Cauza patriotismului va trebui să dispună de destulă constanţă şi de destulă forţă pentru a înfrânge inerţia şi interesul.

Pentru a ne decide să facem acest efort să ne reamintim ce responsabilităţi avem.
Facem parte dintr-o frăţie românească.
Pentru românii din Ţările învecinate România e Patria de suflet.
Noi le susţinem voinţa de a exista.
Tresăririle noastre de mândrie le provoacă o puternică hotărâre de a fi.
Lipsa noastră de reacţie la rău îi lasă fără speranţă.

Noi, Românii din România, răspundem de soarta tuturor românilor.
În prezent se pare că suntem pentru fraţii noştri de Neam din exterior un viu motiv de nelinişte.
Ei măsoară mai bine ca noi mărimea pericolelor care ne ameninţă pe toţi şi se întreabă îngrijoraţi dacă avem destulă energie pentru a învinge puterile morţii care se încrâncenează împotriva noastră.

Popescu Angela