Se intampla si altfel: o rusine insuportabila. Mai grea ca un munte care te-a strivit deja si nu e cu putinta sa deosebesti de esti viu ori esti mort.
Te vezi pur si simplu, cu un ochi interior, iar daca pui ochii de carne pe un lucru, acesta dintr-odata devine monstruos, pentru o clipa... Si intuiesti imediat ca toata zidirea te arata pe tine, proiectie a starii tale de spirit, cum ar zice savantii... Din fericire nu dureaza mult, poate cateva clipe fulgeratoare, cel mult...
Ai vrea sa afli un loc unde sa te ascunzi de tine insuti, de ceea ce iti este oglinda, dar nu gasesti... Te vezi in lumina deplina, de data aceasta insuportabila pentru tot ce credeai despre tine insuti. Ce vezi iti pare strain si totodata stii, mai limpede ca oricind ca acesta esti chiar tu. Tu insuti, cunoscut iata, acum, de tine insuti... Fara iluzii, fara vreo perdea.
Toti "raii" pe care i-ai cunoscut si care iti parea ca ti-au gresit, acum iti par ca ingeri... Ai vrea sa le ceri iertare in genunchi, dar esti numai tu cu imaginea ta... E cumplit, mai ales acest simtamant al neputintei de a-ti cere iertare...
In jur pot fi fiare, un lup sau un urs sau vreo alta fiinta... In lupta cu tine, sleite de toate puterile, ca si tine, in crunta atingere care poate inceta pentru totdeauna, pentru intunericul cel mai plin...
Atunci, in supliciul acesta, poti auzi pasi de departe...
Nu mai poti sa mai speri, doar astepti, esti cu totul deznadejdea care inca nadajduieste...
Pot fi unul sau doi, poate chiar trei, oameni care vin din adancimea unui drum nebanuit, din naintea durerii, in taina. Ei pasesc moale, abia simtit, cu o seriozitate aparte, cu soapte... Ti-e clar: se sfatuiesc intre ei, precum doctorii, grijulii foarte...
Nu te ating, nu-ti vorbesc, doar te poarta... Inaintezi intr-o camera blanda unde, pur si simplu, faci dus, cu o apa stiuta si nestiuta, dincolo de memorie, dincolo de intelesuri...
Esti iarasi imbaiat, ca si cum ai mai fost candva...
Apoi e pace, e doar bine si nimic altceva.
In viata obisnuita, mai apoi, toate se intampla ca si cum asa trebuiau sa se intample dintotdeauna. Nu mai simti nici o impotrivire, toate par o binecuvantare. Orice mizerie (cum parea, altadata) orice nedreptate (cum spuneai), orice pierdere sau durere sunt cu totul bineprimite. Simti doar un plans usor care te imbie sa te rogi, linistit, ca un prunc. Necontenit.
De fapt, asta si faci, pana se destrama totul, in fuioare lungi, care pot dura zile intregi...
Apoi o iei de la capat.
Dar, parca, nu mai esti chiar tu. Ceva prietenos, cineva bland te insoteste abia ghicit.
Si trec zilele, anii...
Si uite-asa ne purtam veacul, cu totii, in Palma lui Dumnezeu. AMIN+
Last edited by cezar_ioan; 05.02.2013 at 02:59:00.
|