[leonte]

Problema nu e rugaciunea catre un sfant pentru care ai multa evlavie. Fiecare manastire isi are un hram, fiecare om primeste un nume de la botez, fiecare calugar poarta numele unui mare predecesor. Este deci foarte firesc sa dezvolti o legatura mai puternica si sa capeti mai multa indrazneala in rugaciune catre cineva de care te simti mai apropiat. Si este foarte logic sa te simtim mai apropiati de cineva care este mai aproape de conditia noastra de oameni pacatosi. Si cine altcineva poate fi mai aproape de noi, decat tot cineva care a fost un om pacatos ca si noi, precum cuviosul Moise Arapul sau cuvioasa Maria Egipteanca?

Problema apare tocmai in ideea evidentiata mai jos

În prealabil postat de dobrin7m

Ideea lansata aici ca daca suntem suparati cu Dumnezeu ne rugam Maicii Domnului, ...

Problema apare cand cineva sugereaza ca Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, este mai milostiva decat Tatal indurarilor si Parintele milelor celor bogate. Gherondisa este mai cinstita decat Heruvimii si mai slavita decat Serafimii. Dar intre Domnul Dumnezeu si oricare dintre fapturi, este o diferenta atat de mare cat intre ... cuvintele nu ma ajuta dar am sa risc o analogie. Diferenta este cam cat intre cea mai stralucitoare stea si intreg universul.

Aceasta neindrazneala in rugaciunea catre Domnul Hristos, sau catre Sfanta Treime, este iarasi fireasca, dupa cum bine ai zis, datorita murdariei. Dar nu pentru ca rautatea din mine ar fi mai mare decat mila lui Dumnezeu. Ci pentru ca eu nu am ajuns sa cunosc noianul de iubire pe care Domnul Dumnezeu il are pentru mine. Arsenie de la Prislop a spus : "Dumnezeu il iubeste pe cel mai rau dintre pacatosi, mult mai mult decat cel mai mare dintre sfinti IL iubeste pe Dumnezeu."

A doua panta de alunecare de la dreapta credinta, in discutia precedenta, a fost sugerearea faptului ca este interzis mireanului sa dezvolte o legatura directa cu Dumnezeu. De fapt intr-acolo tinteste atat Evanghelia cat si toata patristica ortodoxa; spre dezvoltarea unei legaturi directe si solide chiar cu Cel care dintru nefiinta ne-a zidit si cu chipul Sau cel Dumnezeiesc ne-a cinstit.

A treia problema pe care am criticat-o si am sa o tot critic, ori de cate ori se va ivi ocazia, este segregarea care se face intre monahi si fratii nostrii mireni. Fratele incepator, dupa ce i s-a turnat cu palnia in cap gandul ca monahii sunt pe jumatate sfinti si a fost silit de familie sa pupe mana preotului si calugarului, porneste la manastire gandind ca va deveni si el ca cei carora le-a pupat mana.

Daca noi, calugarii, am starui in a-i convinge pe oameni ca suntem cei mai pacatosi, nu doar sa o spunem ca sa ne dam smeriti, atunci si cei ce ar apuca-o pe cale monahala ar fi cei care au cu adevarat chemare. Eu insumi, in tineretile mele, cand am plecat de acasa, in ciuda conjuncturii in care ma regaseam, aveam ascuns in subconstient dorinta de o altfel de glorie si de slava; gloria duhovniceasca. Au urmat ani de chin si de tulburare; certuri cu fratii si cu parintii pe la strana; eu invidos pe unii, altii invidiosi pe mine sau tulburati de trufia mea... Faceam sute de matanii pe zi si purtandu-ma ca la "carte", dar intru nimic nu spoream. Am patimit multe, dar nu prentru ca eram un iubitor de nevointa, caci toata nevointa o faceam dintr-o ravna a mandriei; din dorinta de a arata atat celor de pe pamant, cat si Celor din ceruri, cat as fi eu de vrednic. Aproape toata nevointa mea calugareasca a fost o mare jerfa adusa mandriei. A fost nevoie de aproape 10 ani de la primul pas catre poarta unei manastiri, ca sa pricep ca nu litera legii si cantitatea nevointei sunt Calea, Adevarul si Viata. A fost nevoie sa fac multe nazbatii, sa amarasc multe inimi si sa dezamagesc multe cugete, ca sa pricep Mesajul si scopul Jerfei de pe Golgota. Si toate acestea si multe altele mai urate si mai rele decat acestea avutu-si-au radacinile intr-un entuziasm aproape inocent, neconstientizat atunci. Cel al goanei dupa glorie pe motiv duhovnicesc.

Nu exista oameni sub soare care sa fi fost mai aproape de adevar decat sfintii parinti ai ortodoxiei. Dar oameni mai departati de Dumnezeu si mai lucratori de rele, decat cei mai multi dintre fratii ortocsi nu am cunoscut. Ortodoxia reuneste un cumul al extremelor: cei mai mari sfinti cu cei mai indaratnici oameni. Invatatura sfintilor parinti si a sfintei scripturi, marturiseste Adevarul, iar mostenirea ortodoxa le are din belsug pe amandoua. Dar nu e sufient sa ai o biblioteca de 5*** ca sa te fi lepadat de patimi. A citi despre cei ce-si plangeau pacatele sau a predica despre ei, nu e tot una cu a-ti plange tu singur pacatele.

Ratiunea este puterea mintii de a opera cu palpabilul, dar pentru aceasta ratiune fireasca, Jerfa de pe Golgota este nebunie, este de neinteles. Pentru a patrunde aceasta taina, ratiunea trebuie sa paseasca spre o noua dimensiune a cunoasterii, adica suprafirescul sau firea ce innoita. Aceasta nu e tot una cu despatimirea, dar e o etapa foarte apropiata a despatimirii. Si nu e greu de loc a fi dobandita. Aici ma tulbura o alta idee care circula printre monahi si mai ales mi-e mila de saracii mireni care sunt dezarmati cu totul din pricina ei. Ca "e foaaarte greu sa sporesti duhovniceste! Nici sa nu-ti inchipui ca vei reusi vreodata! Se chinuie ei calugarii si abia cate unul daca izbuteste ceva." Dar cum sa fie greu cand ai atatea puteri ca ajutor. Pe langa darurile cu care ne-a inzestrat Dumnezeu, avem sprijinitorii cei din ceruri, rugatorii neobositi. Astfel de zvonuri, cum ca e de la greu spre imposibil, retoricile acelea fatarnice si dezarmante "eh! Dar cine poate asa cum puteau Antonie, Pahomie, Arsenie...?" aceastea sunt menite sa departeze pe om de lucrarea cea buna; sa deznadajduiasca omul. Caci izvorasc din inimile patimase ale celor ce, pentru a nu se confrunta cu mustrarea constiintei, isi generalizeaza pornirile patimase si ii socotesc, pe toti, asemeni lor. Paziti-va de astfel de oameni!